Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

sâmbătă, 7 martie 2020

Mami cu SM - Primul an

Aida împlinește în curând 1 an. Incredibil! 

De fapt, nu este atât de incredibil. Știu că toată lumea spune asta, că nu îți dai seama cum a trecut timpul, cum s-a schimbat, cum a trecut deja un an, dar... eu pur și simplu nu simt așa. 
M-am întrebat de ce, dacă este  pentru că mi s-a părut un an extraordinar de greu, și a trecut timpul la fel de greu :)). Chiar am vrut să fiu sinceră cu mine și autentică. Da, îmi iubesc copilul, da, au fost și încă mai sunt momente grele (cu siguranță vor mai fi), dar nu e asta. Nu mi s-a părut atââât de greu, probabil că mai greu a fost gestionarea Sclerozei Multiple în context de Aida, și nu gestionarea Aidei în context de Scleroză Multiplă :)). 
Am avut și am limitări fizice, care îmi condiționează multe din activitățile cu ea, dar pentru majoritatea, până acum, am găsit soluții. La multe dintre ele, cheia soluției este chiar la Aida.

De exemplu:

- de la început, am stabilit că nu mă voi plimba cu ea în brațe. De parcă era ceva de stabilit și nu era evident că nu e sigur să fac asta, nici măcar în momentele mele mai bune. Dar discuția cu Ionuț a fost un pas important, atât pentru mine (ca să îmi setez eu obiective clare și așteptări, poate și să mă ajute să trag o gură de aer și să spun „Asta e. Hai să văd cum o să o fac și pe asta”), dar și pentru noi, ca și cuplu. A fost startul discuțiilor despre Aida, împărțirea rolurilor și verificarea transparenței dintre noi.
Așadar, când Aida era foarte mică, lucrurile erau clare: eu alăptez, Ionuț o duce în brațe. Pentru momentele când nu era el, eu foloseam căruciorul ei și în casă, ca să o mut dintr-o parte în alta. 
Provocări au fost, bineînțeles, deși lucrurile erau clare între noi. Nevoia ei (normală) de a fi mereu lângă noi, în brațe, era exprimată prin crize de plâns de fiecare dată când ieșeam doar eu cu ea în parc. În primele săptămâni (sau luni?) am devenit puțin mai confortabilă cu plânsul ei în drumul de zece minute către parc, când nu putea fi în brațe, ci în cărucior. 
Nu știu dacă pentru ea sau pentru mine a fost mai mult de ajutor (probabil că pentru mine!) dar în momentele acelea vorbeam cu ea și îi explicam că o iubesc, că o să o iau n brațe de îndată ce ajungem în parc, pe bancă, și că până atunci trebuie să stea în căruț pentru că nu e sigur pentru ea să meargă la mine în brațe. Când e cu tata, el se poate plimba cu ea.
De fapt, în termeni de Analiză Tranzacțională, aveam o conversație Adult-Adult cu ea. Ironic să faci asta cu un bebeluș de câteva săptămâni. Asta cu siguranță m-a ajutat pe mine, să mă țin de plan (ceea ce aș fi făcut oricum pentru că nu aveam alternativă) și să rămân sănătoasă la cap în urletele ei.

- o altă provocare a fost (și încă este, dar acum am soluție) să ies cu ea din bloc. Știm foarte bine că Bucureștiul (cel puțin) nu este adaptat, nici baby-friendly nici disability-friendly. Din fericire, la bloc există rampă de cărucioare. Din nefericire, este prost făcută. Extrem de abruptă, astfel încât și o persoană fără probleme de motricitate pășește cu grijă coborând căruciorul. Eu nu aș fi putut niciodată.
Inițial, chiar dacă ieșeam doar noi două, o cobora Ionuț pe rampă. Totuși, devenise foarte complicat să mă sincronizez cu el, inițial și la plecare dar și la întoarcere (până am realizat că la urcarea pe rampă nu am probleme, doar la coborâre). Între timp, am mai găsit soluții. În primă fază, pentru că ne-am împrietenit cu niște vecini cu bebeluș, mă ajutau ei să cobor când nu putea Ionuț.
Acum, cobor cu ea și aștept să treacă cineva (care pare de încredere și în formă fizică mai bună ca mine :) ) și rog să mă ajute cu căruciorul pe rampă. O singură dată m-a refuzat o doamnă la vârsta a doua, cred că nici nu a înțeles ce am spus, dar în general, absolut toată lumea m-a ajutat fără să stea pe gânduri :).

- băița. Nu neapărat băița în sine, ci spălatul la fund. La băiță eram oricum amândoi, Ionuț mai reușea să o spele sumar la chiuvetă uneori, dar eu singură, nu am reușit până acum, când poate sta în picioare și doar o bag în cadă. A fost o mare frustrare pentru mine că trebuia să folosesc șervețele umede de bebeluș și că nu o puteam spăla ca lumea dar de când stă în picioare și pot să o spăl singură, sunt foarte fericită :D.

- de când a mai crescut și a început să mănânce, trebuie să stea în scaunul de masă. Să fac asta stând jos ar fi fost imposibil, nu am atâta forță în brațe. Probabil că o soluție diferită în acest caz ar fi fost să îmi lucrez brațele astfel încât să pot face asta :). Soluția pe care am găsit-o eu, și funcționează în continuare, deși are cam 9 kg, este să o mut sprijinindu-mă de ceva stabil (frigiderul, bufetul, nu un scaun de exemplu). Inițial era destul de complicat, era nevoie să vin cu căruciorul în bucătărie și din cărucior să o mut în scaun.

Foarte greu mi-a fost când am început tratamentul pentru scleroză multiplă și aveam efecte adverse nopțile. Aveam frisoane și stări febrile pe care nu le-aș fi simțit dacă dormeam toată noaptea. Cam în aceeași perioadă ea a intrat în saltul mental de la nouă luni și se trezea uneori mai repede de o dată pe oră. Eu atunci aveam frisoane, eram îmbrăcată cu pijama și halate groase și mai multe pături pe mine :)) și trebuia să mă dezvelesc ca să pot să alăptez. Important este că a trecut.

Îmi amintesc că la început eram meeeega stresați când plângea. Și asta se întâmpla destul de des-nah, nou născut care nu știe să se exprime altfel. Știam teoria dar hormonii și tot arsenalul nu ajutau. Ionuț devenea și el super emoțional așa că se instala o stare generală de panică la fiecare scutec schimbat. Când făceam asta în parc, și mai eram și singură, mă treceau toate transpirațiile și aveam impresia că mă judecă toata lumea din parc. Mi-am amintit acum un episod când eram în parc cu prietena mea Andreea, care era însărcinată când Aida avea doar câteva zile și a fost nevoie să îi schimb scutecul în landou. Horror! Nu știu cum se vedea dinafară, dar mă simțeam super dezorganizată, haotică, aveam impresia că se dărâmă lumea în jurul meu, o dată cu plânsetele ei😂. A trecut și asta. Și acum urlă de cele mai multe ori când îi schimb scutecul. Și acum e mare, se întoarce pe burtă și pleacă de-a bușilea. Este foarte distractiv 😂

A mai fost un episod care m-a întristat foarte tare...Eram cu o vecină la locul de joacă. Vecina are un băiețel mai mare care mergea ținut de mănă și era cu el, iar Aida voia în leagăn. Am reușit să o pun iar atunci a început să urle. Când am vrut să o pun înapoi în căruț se arcuia pentru că nu voia, Iar atunci am simțit că pierd controlul. Până la urmă m-a ajutat vecina mea care se întorsese și am plecat din parc, dar am rămas cu un gust amar că nu pot avea grijă de ea. Terapeuta mea totuși m-a lăudat că m-am descurcat cumva în situația aceea :)). Cu toate astea sper să nu mai fiu vreodată într-o situatie similară. Probabil voi mai fi.

Mai departe, îmi făceam probleme de cum o să merg cu ea când va începe să meargă. Văd în parc părinți care aleargă după copiii lor și îmi dau seama că asta nu se va întâmpla niciodată cu noi. Ideea de ham sau ”lesă” mi se pare oribilă, nu știu dacă voi putea, plus că hamul, cel puțin, este nesănătos pentru poziția ei. 
Speranța mea este că, așa cum a învățat că nu o pot lua în brațe, așa va învăța să nu plece de lângă mine. Nu îmi voi asuma niciun risc să fugă în stradă, oricum, și bănuiesc că până vom ajunge în parc o voi duce în cărucior. Asta până va fi suficient de mare să mă înțeleg cu ea.

Pentru mine, lucrurile au devenit mai ușoare de când este mai mobilă. De când a început să meargă de-a bușilea, am securizat cât de bine am putut prin casă și e liberă să meargă unde poftește :). Normal că știu unde e și ce face în fiecare moment, nu trec mai mult de 1-2 minute în care nu o văd, dar partea bună este că mă urmează peste tot. Nu trebuie să îmi mai fac probleme de cum o duc dintr-o cameră în alta, din bucătărie în baie, pentru că este suficient să mă îndrept spre locul respectiv și să o chem. Și ea vine :)

Cred că motivul pentru care nu mi s-a părut incredibil cât de repede a trecut acest an este chiar faptul că a fost totul foarte real. Am trăit totul din plin, a fost nevoie să fim extrem de flexibili, să căutăm soluții acolo unde ar fi putut părea că suntem în imposibil. Simt că am fost pur și simplu prezentă cu adevărat lângă ea, pentru ea, și că a fost un an care a trecut... exact cu viteza cu care trece un an :). 
Este o provocare din multe puncte de vedere să crești un bebeluș, să fi conectat cu el în majoritatea timpului, și cred că este important să am în minte că voi face greșeli cu ea, că nu voi ști mereu ce nevoie are exact - cel puțin până va începe să îmi spună (aici va fi o nouă provocare :)) ). Că e important să repar greșelile pe care le fac și să învăț din ele.

Că mama perfectă nu există și dacă există, nu sunt eu aia! 
Dar sunt o mamă suficient de bună, și sper că sunt mama perfectă pentru ea!

Cu dragoste,
Florența

luni, 24 februarie 2020

Mami cu SM - nopți lungi

Problema somnului la bebeluși este una foarte delicată.
Problema somnului în scleroza multiplă este foarte delicată.
Când cele două probleme se reunesc sub același acoperiș...


Înainte de Aida eram cunoscută de toți prietenii mei pentru programul meu de somn „de sugar” :)) (expresie foarte prost folosită, ca și când sugarul doarme!! ). La ora 22:00 eram în pat, în zilele normale (prin „normal” înțeleg că nu era seara de Vocea României). Erau, bineînțeles zile în care ne strângeam mai mulți prieteni, de obicei la noi acasă, și poate rezistam până la 22.00-22.30 :D. După care, ca o super gazdă, îi lăsam cu Ionuț și mă duceam să mă culc. Pentru că în momentele când mi se face somn mi se face și frig, aveam în sufragerie la îndemână o păturică, și toți știau că dacă am ajuns la „păturică” nu mai stau mult și mă pupă de somn ușor. 
În sarcină am avut același program, fără fluctuații de somn. Spre finalul sarcinii mai aveam nopți în care mă trezeam la 4 dimineața și nu reușeam să adorm până la 6 dar în rest, nu prea am fost afectată de hormoni, cu stări neobișnuite, cerințe de ciocolată la 2 dimineața sau hipersensibilitate (la filme plângeam de dinainte). 

Teama mea cea mai mare când mă gândeam la provocările de a fi mamă era lipsa somnului. Auzisem povești dramatice, chiar nașa mea îmi povestise că a adormit aproape în picioare, cu copilul pe umăr. Lucrurile mi se păreau cu atât mai drastice cu cât eu niciodată nu am reușit să dorm în timpul zilei, așa că să recuperez privarea de somn din timpul nopții nu părea o soluție viabilă. „Legenda” - mamaie spune că de la 3 ani am decis că ziua trăim, nu dormim, spre disperarea oricui ar fi stat cu mine.

Încă dinainte să vină Aida, am citit tot ce mi-a picat în mână despre subiect, dar probabil cel mai relevant a fost capitolul despre somn din cartea cercetătorului în biologie moleculară John Medina MD, ”Brain Rules for Babies”.
Așadar, există două mari abordări în gestionarea somnului bebelușului, pe scurt:
- Teoria Atașamentului Parental (Attachment Parenting) dezvoltată de medicul pediatru William Sears. Un pic de background despre Dr Sears: căsătorit cu o asistentă în pediatrie, are 8 copii, dintre care cred că 2 (am împrumutat cartea ”Cartea Bebelușului” în care găsisem informația asta și nu îmi amintesc exact câți) sunt medici, la rândul lor. Deci experiență are. Este și o autoritate în domeniu. 
Principiile de bază ale Teoriei Atașamentului sunt: conexiunea la naștere, alăptarea, purtarea copilului în sistem, bed-sharing sau co-sleepingul (dormitul în același pat sau în pătuț alăturat patului părinților, fără gratii între), conectarea cu copilul când plânge și echilibrul. 
- Metoda CIO (Cry it out sau Farber). Este o metodă care implică, pe scurt, să lași bebelușul să plângă până adoarme. Mai elaborat, bebelușul va protesta până își găsește propria modalitate să se adoarmă și să își mențină starea de somn. Se intra la copil după 9 minute, apoi dupa 11, iar intervalul se mărește. Bebelușii, ca și noi, se trezesc de mai multe ori între ciclurile de somn, doar că noi, ca adulți, știm să ne re-adormim, și nici măcar nu ne amintim acele scurte momente de trezire. În schimb, până învață, bebelușul va apela la mamă pentru a putea readormi. 
Important este că orice tehnică de somn trebuie abordată după vârsta de șase luni. Până atunci, somnul copilului este oricum foarte haotic, se tot schimbă.

După ce am citit aceste cărți, Teoria Atașamentului scria pe mine. Este ceva natural, normal că îmi doresc să fiu acolo pentru ea, lângă ea. Aida s-a născut printr-o naștere naturală, este alăptată la cerere, a dormit mereu cu mine (Ionuț s-a mutat în sufragerie - măcar unul din noi să fie apt :)) ), iar conectare... este din plin. Nu am putut să o port în sistem din cauza dezechilibrelor mele și mersului prost.

Am fost (și sunt, oricum) una din mămicile fericite. Până la saltul mental de la 9 luni, Aida se trezea de 2-3 ori pe noapte, doar să sugă, în general 5 minute, după care adormea. O alăptam la orizontală, nici nu era nevoie să mă ridic, somnul îmi era întrerupt doar puțin. 
Începând cu acel salt, se trezea o dată la 2 ore. Suportabil. Sugea, adormea. Perioada însă, în loc să treacă, s-a ”acutizat”. Se trezea uneori la mai puțin de o oră, în regresiile de somn stătea trează vreo 2 ore, timp în care plângea, se atașa si de-mufa de la sân, era agitată. Uneori, dacă era mai târziu de 4 dimineața se trezea Ionuț și o lua să reușesc să mai dorm eu vreo 2 ore neîntrerupt. Am slăbit în perioada aia sub 50kg, cred că doar în școala generală am mai fost așa. Din fericire, nu am mai făcut un alt puseu, cel puțin până acum, dar știam că trebuie să facem o schimbare drastică.

Când am început formarea în Analiză Tranzacțională, prima carte din lista de la curs pe care am citit-o a fost ”Why Love matters”, de Sue Gerhardt. Cartea stresează importanța copilăriei foarte mici și a efectelor negative pe care plânsul prelungit, neasistat al bebelușului le au asupra creierului și a dezvoltării ulterioare. De aceea, așa cum înțelegeam eu metoda Farber (sau Cry it out), mi se părea de neconceput. 
Din cauza asta mi-a luat ceva până am luat legătura cu un consultant în somn. Inițial, când Aida avea șase luni, am cumpărat un plan personalizat prin aplicația Huckleberry. Până atunci, Aida nu prea dormea nici în timpul zilei. Conform indicațiilor mele și a dorințelor pe care le am în privința somnului copilului (vreau să doarmă singură în cameră/în pătuțul ei/nu mă deranjează co-sleepingul sau ce tip de metodă sunt dispusă să folosesc), experții de la Huckleberry mi-au trimis un plan personalizat.
Aida adormea doar la sân și rar, dacă nu reușeam așa, o plimba Ionuț. Cei de la app au sugerat să scot asocierea somn-sân, să o adorm doar plimbată, și să o pun jos din ce în ce mai trează, astfel încât să ajungă să adoarmă singură.
Nu am reușit. În mare, pentru că Ionuț nu putea fi lângă noi la fiecare somn și ca să funcționeze, ar fi fost nevoie de consecvență. Totuși, a ajutat că așa a început să doarmă și în timpul zilei, deși nu foarte mult (rar mai mult de 30min la fiecare somn).

În final, am ajuns la Ioana Stănescu, de la Nani-Nani Bebeluș. Din prima seara, ne-am dat seama că Ioana este de fapt consultant pentru părinți, mai puțin pentru bebeluși. Ioana aplică metoda sleep-wave, adică pui copilul în pătuț, îi spui somn ușor, că e momentul să doarmă, ”mami te iubește” etc și ieși din cameră. 
O să explic cum a funcționat la Aida. Am început trainingul la 10,5 luni, când aveam deja o lună jumătate de nesomn, plus lunile de somn întrerupt de dinainte. Eram motivați amândoi să facem o schimbare și ne îmbărbătam unul pe celălalt că ”putem face asta!”. 
Nu am fi putut :)). Am ajuns la concluzia că este o știință adevărată, cu ore biologice de somn, variațiile lor, gestionarea protestelor etcetc. La asta se adaugă încărcătura emoțională cu care venim fiecare din noi, cum interpretăm plânsul și ce trezește asta în noi. Și aici a intervenit Ioana.
Aida, care nu adormise niciodată singură, în prima noapte, când eram pregătiți psihic de ore de proteste, a adormit singurică în 20 de minute. În aceste 20 de minute, a intrat Ionuț la ea (nu eu, pentru că de la mine ar fi vrut altceva) la fiecare 5 minute, să o reasigure că suntem acolo și că o iubim, dar este timpul de somn. Peste noapte s-a trezit tot la fiecare 2 ore, dar readormea în mai repede de 1-2 minute. 
Pentru că a avut o perioadă lungă de somn defectuos, dimineața a dormit până la 7.30, iar din a doua noapte a dormit 14 ore legat. Următoarea zi nu știam ce e cu mine, unde a intrat atâta somn, am avut eu o regresie :)) și de la 5 la 6 dimineața nu am reușit să adorm. 
De atunci somnul de noapte este mereu legat, cel puțin 12 ore fără treziri. La somnurile de zi încă lucrăm, dar acestea se reglează cel mai greu.
Au fost, și sunt sigură că vor mai fi momente grele, dar cred că este nerealist să mă gândesc că va dormi ca un adult de acum încolo. În orice caz, este un progres neimaginat. Și Aida avea capacitatea de a face asta, doar că nu i-am dat ocazia până acum.

Cred că echilibrul de care vorbea Dr Sears trebuie să implice și mama. Cu siguranță dacă mama nu este ok, nici bebelușul nu va fi ok. Eu nu mai eram ok cu somnul, sau mai bine spus, cu ne-somnul. 
Și nici ea nu mai era ok. Ajunsese să doarmă foarte puțin, mai puțin de 10 ore ziua+noaptea, ceea ce pentru un copil în dezvoltare este insuficient.

Sunt copii care învață să adoarmă singuri pur și simplu, de la patru luni. Aida nu a reușit și în a-i arăta că are această capacitate a constat trainingul. Noi doar am avut încredere în ea
Cu dragoste,
Florența

duminică, 2 februarie 2020

De ziua ta

Este o zi foarte tristă azi... Adică mă simt foarte tristă... nu ajută că nici Aida nu se simte foarte bine :(
Dar astăzi ar fi fost ziua mamei mele... ar fi împlinit 66 de ani.

Mă gândesc deseori că aș vrea să îi transmit Aidei că moartea e un proces natural, pe care să îl acceptăm așa cum este el, cu tristețe, cu dor de cei care ne părăsesc, cu amintiri pe care le vom avea mereu despre ei.
Mă pregătesc să țin un grup de consiliere pentru femei ce au trecut prin mastectomie. Cu ocazia asta, dar chiar dinainte, am citit mult despre gestionarea fricii în fața iminenței morții. Cu Ionuț am deseori discuții despre scopul final, astfel încât să ne trăim viața pentru ca atunci când vom pleca, să fim împăcați (da, știu, discuții de oameni bătrâni :)) Impactul nopților nedormite :)) ).

Aseară discutam despre sentimentele noastre în raport cu independența ei pe viitor: cum ne vom simți, spre exemplu, când ea, pe perioada facultății va dori să plece cu o bursă de studii în străinătate. Că, dacă va dori asta, cu siguranță va pleca, dar este un exercițiu interesant să mă gândesc la asta acum. Bineînțeles, mie îmi crește nivelul de anxietate acum, la gândul că în scurt timp urmează creșa! :))
Și pentru prima dată am realizat ce femeie puternică era mama, ȘI ca mamă. Câtă libertate mi-a oferit în anii de liceu, câtă încredere a avut în mine când am plecat în Erasmus în Italia șase luni, în timp ce eu luam asta de bună, fără să mă gândesc la ce simte ea (și nici nu aș fi putut să o fac, abia acum, mamă fiind la rândul meu, realizez ce implicații au avut situațiile acestea). Mai mult, nu știu cum a reușit să gestioneze momentele mele de rebeliune, când am plecat în Spania fără să știe unde sunt sau când mi-am luat certificat de scafandru și am plecat la mare la scuba... îi spuneam unde am fost și ce am făcut când mă întorceam, dar eu, acum, ca mamă, mi-aș pierde încrederea și m-aș întreba mereu unde este, dacă este acolo unde a spus că este și dacă face ce a spus că face...

Și cu asta în minte acum, realizez că și din punctul ăsta de vedere este și va fi o inspirație pentru mine.
Încă mai învăț de la tine, mami. Și îmi doresc să fiu o mamă cel puțin la fel de bună pentru Aida.

Te iubesc