Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 15 iulie 2019

Cel mai frumos cadou

photo credit: Denisa Irimia

Ieri am început să plâng. Eram foarte fericită, dar în momentul acela plângeam nu de fericire. Am glumit că plâng că am făcut 33 de ani. De fapt, plângeam pentru că plângea Aida.

Ionuț, încercând să o adoarmă
Nu avea un motiv serios, era doar obosită și voia să adoarmă. Se întâmplă des. Uneori, o ajută când o plimbă Ionuț în brațe. Se mai agită puțin, dar până la urmă adoarme. Mi se pare adorabil când se lasă moale pe umărul tăticului și închide ochii după un plâns sănătos. 

Dar ieri am mai plâns încă o dată pentru că nu o pot ține EU în brațe, și doar o aud de la distanță. Am avut un moment. Probabil vor mai fi. Probabil oricât de mult voi lucra cu mine la asta și voi spune că m-am împăcat cu ideea, ceva va fi mereu acolo. Ceva care mă va răni. 
Prietena mea cea mai bună a avut dreptate ieri. Și când va fi mare vor fi momente în care va plânge și nu voi putea face nimic în legătură cu asta. Ca și acum, mă va răni, și probabil voi plânge și eu cu ea. Da, până la urmă este și asta parte din viață, iar faptul că nu mă pot plimba acum cu ea în brațe, să o liniștesc, este doar un alt tip de limitare cu care va trebui să ne obișnuim amândouă. 
Și realizez în fiecare zi că am un milion de limitări, care nu sunt neapărat legate de diagnosticul meu de Scleroză Multiplă, și pe care trebuie sau va trebui să le accept, chiar dacă nu vreau, chiar dacă îmi este greu.

Ce este important acum este că fetița mea crește.

în brațe la mătușica Diana
Iar weekendul acesta mi-a făcut cel mai frumos cadou. În insecuritățile mele, uit uneori că mă iubește necondiționat, și nu mi-aș fi imaginat vreodată că își dorește să renunțe la locul ei confortabil din brațele lui Ionuț, de la înălțime, ca să vină la mine (în imaginația mea, când se întâmpla asta, era doar pentru că voia să mănânce). Acum nu mai cred asta. Pentru că în dimineața asta, a întins brațele spre mine. Voia la mine în brațe. Chiar dacă stăteam jos. Chiar dacă abia mâncase.
*este un pas important în dezvoltarea bebelușului când începe să întindă mânuțele spre ceva de interes - obiect, persoană.
Doar voia la mine în brațe.
Nu știu ce o să simt când o să spună prima dată ”mama”, dar acum am fost așa emoționată!

Realizez că mi se întâmplă des să am ”tunnel vision”. Mă anulez pe mine după un singur moment, eveniment unic, când Aida nu se liniștește la mine în brațe. Rațional, îmi dau seama că e normal să se plictisească, să își dorească să exploreze sau pur și simplu să stea cu altcineva, și asta nu mă anulează pe mine. Îmi mai dau seama că sunt reminiscențe din copilăria mea, când nu mă simțeam importantă, când mă simțeam dată la o parte sau pe locul doi în anumite instanțe. Copilul, COPILUL - ia decizii pe viață. Terapia face diferența, și uneori este nevoie de atât de multă muncă în viața de Adult pentru a corecta decizii care ne dăunează. În Analiza Tranzacțională, așa se crează Scriptul (sau scenariul de viață).
Pentru mine, aceste decizii care în acel moment făceau sens (”lumea mă ignoră pentru că nu sunt importantă/pentru că nu contez/pentru că nu merit”) mă ajutau să explic situații în care eram pusă, ca și copil. Acum, le-am conștientizat în terapia personală, le-am simțit în transfer cu clienții mei, și sunt pusă față în față cu posibilitatea de a i le transmite fetiței mele, într-o formă sau alta. În relația cu ea, mă simt prea puțin importantă. Pe măsură ce mă gândesc la asta, îmi dau seama cât de absurd sună! Sunt mama ei. Ea chiar adoarme când îi cânt. EU! Și nu sunt vreo candidată la Vocea României! Și ea adoarme pe versurile Shakirei cântate de mine :)). Normal că nu pot face asta în public, și atunci o plimbă Ionuț! :))

Probabil că o să îmi mai ia timp, probabil voi avea nevoie să îmi reamintesc mai des lucrurile acestea, sau să îmi fie reamintite, și știu că îmi doresc să am o relație sănătoasă cu ea. Cât despre ea, oricum glumim că îi vom deschide un cont cu bani pentru psihoterapie :)). 
Cu dragoste,
Florența

miercuri, 10 iulie 2019

Voluntariat in Spania



Nu mai plecasem niciodată din țară. Crescusem cu ideea că ”afară” e un loc inaccesibil. Trăind in comunism, ai mei nu prea aduceau vorba de călătorii în străinătate. După comunism, nu aveam noi bani de așa ceva. Tata mai mergea la muncă în Ucraina – era subinginer. Imi aduc aminte cât de dor imi era de el în lungile luni în care era plecat. Dar asta este altă poveste.

În facultate, deja începusem să mai dau din coate. Îmi doream să fiu ”femeie de carieră”, cum vedeam în filmele americane, să trăiesc multe aventuri ca să am ce să povestesc, și, în final, urma să plec din țară, să trăiesc în afară undeva. Pentru că în liceu am studiat italiana, mereu am crezut că acea țară va fi Italia. De altfel, eram convinsă că va fi și prima țară pe care o voi vizita. A fost Polonia, într-un schimb de tineri, care mi-a deschis orizontul către alte călătorii pe care le-aș putea face cu bani puțini. Așa, ca un student român. 

Pe vremea aceea începusem să fiu preocupată de ”a schimba lumea”. și asta începea prin a ajuta lumea. Primul pas a fost să ma înscriu întru-un ONG, care, printre altele , organiza și tabere de voluntariat în multe locuri în lume. Îmi doream să ajung în India. Mă fascinau marile diferențe de nivel de trai, prinți care trăiau în palate, și copii care mureau de foame în mizerie. Pentru ei as fi vrut să ajung acolo. Din păcate, nu am găsit niciun voluntariat în India în perioada aia, era deja vară și îmi doream să plec repede. Așa că m-am orientat spre ceva mai rezonabil ca preț ( trebuia să achiziționez biletul de avion), și undeva lângă Barcelona se organiza un voluntariat cu persoane care sufereau de paralizie cerebrală. Fusesem deja diagnosticată cu Scleroză Multiplă de vreo doi ani, și m-am gândit că va fi cumva, terapeutic și pentru mine.

Prima provocare: cum îi spun eu mamei că plec? 

Mama a fost asistentă medicală, așa că nu se punea problema să ii spun ce o să fac acolo. Ar fi știut prea bine ce înseamnă ”paralizie cerebrală”, ce nevoi au persoanele cu această afecțiune, iar ea își dorea – probabil ca orice mamă –să fiu o prințesă J
Așa că m-am pregătit, am căutat alte voluntariate pe care aș fi putut să le fac, și, înarmată cu toate detaliile despre un voluntariat cu temă rasială care urma să se desfășoare în Bruxelles și care ar fi presupus să facem un proiect, m-am prezentat la cabinetul stomatologic unde avea mama al doilea job, alături de o prietena de familie. Momentul l-am ales strategic. Doamna doctor locuise în Canada câțiva ani alături de familie, știam că mă va susține în aceasă decizie, reușita era aproape garantată. 

Planul a fost perfect. Deci da, am mintit.

 În continuare, după ce m-am gândit mai bine, că ar fi recomandat ca mama să știe măcar țara în care voi călători pentru prima dată singură, am decis să îi spun că voluntariatul se desfășoară de fapt în Spania, nu Belgia. Nu au fost probleme.
Așa că m-am înscris, mi-am luat bilet de avion cu destinația Barcelona, unde aveam să mă întâlnesc cu ceilalți voluntari la centrul organizației, iar apoi cu beneficiarii proiectului – persoanele cu paralizie cerebrală.
Trebuie să recunosc că înainte de această tabără, nu știam prea multe despre această afecțiune. Era clar că aceste persoane sunt paralizate, și vor avea nevoie de asistență. Cei de la organizație au trimis tuturor voluntarilor un formular de prezentare când am confirmat participarea, cu ce vom avea de făcut și ce presupune această tabară, astfel încât să nu fim luați pe nepregătite când ajungem acolo.
Bineînțeles că nu am citit. Îmi puteam imagina ce scrie în el, în același timp auzeam vocea mamei în capul meu spunându-mi că eu nu știu ce presupune asta, că va fi foarte greu, și imi era frică să nu mă descurajez. Îmi asum că nu a fost o decizie rațională, ci mai degrabă m-am aruncat impulsiv cu capul înainte, știind în inima mea că asta vreau să fac, orice ar presupune ”asta”, și că mă voi descurca cumva.

Întâlnirea cu ceilalți voluntari

A fost dragoste la prima vedere. Nu îmi facusem griji în legătură cu ce urma să se întâmple, dar am fost foarte entuziasmată după întâlnire. Mi-am dat seama imediat că sunt tineri fără experiență în astfel de domenii, ca și mine, și aveam sentimentul acela că ”suntem toți în asta împreună”.
Mai mult, a fost încurajator pentru mine faptul că în grup era o participantă din Italia, cu care m-am înțeles din primul moment din care i-am spus că vorbesc italiană. Cu Francesca îmi petreceam unele nopți stând de vorbă, pe casa scărilor reședinței în care eram, noaptea până târziu. Doar atunci aveam timp liber, după ce ”îi băgam la culcare” pe beneficiarii proiectului. Doar ei i-am povestit atunci despre diagnosticul meu, într-una din nopțile în care ne lăcrimau ochii de somn dar pur și simplu voiam să mai stăm puțin. să mai aflăm puțin una despre asta.
cu Francesca, prin Barcelona

În următorii ani, am ținut legătura. Ne-am mai întânit de două ori. Când eram eu în Italia la un training cam de două luni,  am făcut o excursie într-un weekend până la ea la Verona. Ne-am plimbat prin Verona, pe malul râului Arno, la Casa Julietei dar și în unele locuri mai puțin turistice pe care doar locuitorii Veronei le cunosc. Probabil acum nu aș mai ști să mă întorc în acele locuri. Apoi, Francesca își dorea să învețe mai bine limba engleză (italienii au unele dificultăți uneori), așa că s-a mutat la Londra. Eu mi-am schimbat funcția în cadrul companiei și întâmplător, șefa mea locuia în apropierea Londrei, așa că din nou, am petrecut câteva zile acolo cu ocazia unui training. Am profitat de ocazie să o vad pe Francesca. Aceea a fost ultima dată când am văzut-o. Încă mai vorbim, și cine știe când și unde va fi următoarea noastră întâlnire.
Pe parcursul taberei am aflat că vorbesc și spaniolă (probabil am învățat din telenovelele de succes la care mă uitam cu ai mei în copilărie). Mulți dintre voluntari erau din Spania, și majoritatea beneficiarilor nu înțelegeau altă limbă. 

Întalnirea cu beneficiarii

Știa mama ce știa.

Primul impact a fost destul de șocant. Poate și pentru că nu îmi dădusem timp să mă gândesc la asta, din varii motive: nesiguranța mea personală, că nu voi merge până la capăt când voi conștientiza despre ce e vorba de fapt, că nu fusesem expusă niciodată la dizabilități și nu mă gândisem prea mult cum m-aș simți, nu aș fi vrut să îmi accept că m-aș putea simți stingheră din oricare motiv etc.
Una din activitati a fost sa pictam
Ne-am urcat în autobuzul adaptat pentru cărucioare și am pornit spre locul unde aveam să ne petrecem următoarele două săptămâni. Chiar în primele minute mi-am dat seama că da, sunt stingheră. Am decis că nu vreau să îmi petrec următoarele doua săptămâni ”pe marginea grupului”, așa că am început să mă bag în seamă. Să găsesc o modalitate de a comunica. Și am descoperit. Știam că doar având contact cu ei voi ajunge să mă simt în largul meu, pentru că singurele preconcepții pe care le aveam erau cele culturale, achiziționate în  ani de trăit în România, pe care și ea, săraca, le-a achiziționat în anii de communism. In care doar copiii ”perfecți” erau promovați. Sau supraviețuiau.
Despre ce vorbesc?! Și în ziua de astăzi trăiesc într-o țară în care, atunci când mă plimb în parcul de lângă bloc, lumea devine solemnă și un pic tristă când trece pe lângă mine. Pentru că dacă am nevoie de baston la ~30 de ani trebuie să fie ceva grav și rar. În momentele acelea, uităm cu toții că aceste afecțiuni nu sunt neapărat rare, și motivul pentru care persoane cu dizabilități nu ies din casă ca să îi vadă toată lumea este ca nu au unde să se ducă. Sau dacă există totuși posibilitatea să te plimbi în cărucior în anumite zone din parc, să zicem, este treaba fiecăruia cum ajunge acolo, având in vedere că rampe la borduri sunt cam rare, sau ocupate de masini parcate, locuri  de parcare pentru persoane cu dizabilități, dacă sunt, vor fi cu siguranță ocupate, iar cu mijloacele de transport în comun ca să te deplasezi, ca persoană cu dizabilități, ai nevoie de multe lucruri: o dorință foarte mare să faci asta, și strategii, planificări, plan A, plan B și, cel mai bine, o persoană care să te însoțească (deși nu este garantat că asta îți va rezolva problema).

Am ajuns in tabără…

Locul în care am stat se numește Villanova de Sau, sat situat în valea Sau din Catalonia. Scopul taberei a fost să oferim  persoanelor cu paralizie cerebrală o vacanță, cu excursii și activități adaptate. Am stat în niște căsuțe, voluntari și beneficiari în aceleași camere. Rolul nostru, al voluntarilor, era să îi asistăm în toate activitățile. Dormeam sus, în paturile suspendate, ne trezeam de dimineață înaintea lor, să pregătim micul dejun, am făcut training cum să îi ajutăm să mănânce fără să riscăm să îi rănim (cu furculița etc) și… practic făceam tot ce era de făcut. De la duș, asistat la baie, la plimbat, hrănit, schimbat.
Au fost câteva momente care m-au scos din zona de confort (câteva??!). 

Mă împrietenisem cu un bărbat, pe la vreo 40 de ani, care pe lângă afectarea membrelor – nu putea să meargă sau să își folosească mâinile cu precizie, nici nu putea vorbi coerent.
Paralizia cerebrală este o boală din naștere, iar simptomele vizibile sunt consecințe ale leziunilor cerebrale, mai precis a zonei din creier afectate. Din acest motiv, simptomele pot fi de orice fel. Printre participanți, erau oersoane care puteau să stea în picioare pentru o scurtă perioadă, dar nu ar fi putut să formuleze cuvinte,cel puțin nu inteligibile.
Revenind la Vills (acesta nu este numele lui real), deveniserăm destul de apropiați. în excursii, mereu alegeam să stau cu el în autocar, la masă îl intrebam deseori dacă pot să îl asist eu. Uitându-mă înapoi, nu știu, sincer, cum ne înțelegeam. Spaniola mea de telenovele (deși el spunea – mai bine spus, îmi semnaliza că vorbesc bine), cu spaniola lui neinteligibilă din cauza dizabilității, era o combinație foarte ciudată.
Un alt simptom pe care îl avea Vills era că se îneca foarte des. Își revenea destul de repede totuși.
Așa că, inevitabil, într-o zi, în timpul mesei, în timp ce eu eram lângă el, s-a înecat așa de tare, ca niciodată până atunci, încât mi-a fost frică să nu îl pierdem. Bineînțeles, supervizoarele erau obișnuite cu astfel de întâmplări, trainuite să facă față situațiilor limită, dar pentru mine era o noutate. Normal că după ce a trecut agitația și lucrurile au revenit la normal, m-am dus să plâng în baie!
Ceea ce a fost chiar impresionant, și îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna, a fost un moment, din ultima seară, la ”petrecerea de la revedere”. În sala de petrecere era agitație mare, tuturor ne părea rău că ne despărțim, glumeam, râdeam de întâmplările amuzante din tabără. La un moment dat, am ieșit din sală să iau o gură de aer pe terasă, si Vills stătea singur. Nu am vrut să cred că plângea, și l-am întrebat ce face, dacă vrea să vorbim.
Conversațiile mai lungi cu el necesitau instrumente speciale, și anume o hârtie cu litere ca o tastatură,și un fel de bentiță pe care i-o puneam pe cap, care avea un fel de arătător metallic cu care indica literele pe hârtie, compunând cuvinte.
Și ce mi-a zis m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus că urmează să ne despărțim, și că noi ne întoarcem la casele noastre, și ei la ale lor, și că va fi trist din nou, că îi va fi dor de noi și că probabil nu ne vom mai întâlni niciodată. 

Ceea ce… ar părea de așteptat într-o situație ca asta. Nu ar fi o desparțire atipică, să spunem. Ceea ce cred acum că m-a lăsat fără cuvinte atunci era chiar percepția mea asupra lucrurilor. Pentru ca eram concentrată pe experiența în sine, pe construirea unei relații cu toată lumea, pe ce aveam de făcut, fără să mă gândesc că eu am un impact asupra vieților lor.
Pentru mine, toată experiența a fost o lecție din care în primul rând am învățat… să nu mai vorbesc atât! În special despre lucruri neimportante. Am învățat de la acești oameni minunați că pot spune atât de multe fără atâtea cuvinte.

Experiențele au fost minunate. Inutil să mai spun că la despărțire toată lumea a plâns.  

Am legat prietenii pe viață, si acum mai vorbesc cu o parte din ei. De Vills însă, nu mai știu nimic… dar cu siguranță cu toții au luat parte din una din cele mai frumoase experiențe din viața mea.  

Cu dragoste,
Florența

luni, 10 iunie 2019

Primele trei luni din viață ale Aidei

A fost greu?
Eram și suntem așa de entuziasmați de ea încât nu putem spune că ea este motivul pentru care ne este greu. Și nici nu cred asta. 


Lucrurile s-au complicat odată cu puseul meu. Am pornit în drumul ăsta mai mult singuri știind că nu o să avem mult suport. Am învățat să-i facem băiță privind videoclipuri de pe YouTube. Adevărul este că mediul online și cărțile de parenting și psihologie pe care le studiez eu au fost stâlpii noștri. Și bineînțeles cel mai important a fost că ne-am avut unul pe celălalt. În momentele cele mai grele și copleșitoare, când presiunea era din ce în cel mai mare, am știut să ne oprim și să vorbim unul cu celălalt. Asta nu înseamnă că nu am avut și discuții contradictorii, poate chiar ne-am și certat când presiunea era prea mare, dar de fiecare dată ne-am cerut scuze unul celuilalt și am discutat despre adevăratul motiv pentru care am avut respectivele discuții. Cel mai important a fost că fiecare din noi a putut să înțeleagă ce simte celălalt când lucrurile o luau razna.

M-am simtit uneori judecată că am ales sa fac copil în ciuda bolii.

Recent la recuperare unei doamne i-au dat lacrimile si m-a felicitat că sunt curajoasă. La fel și medicii de la Spitalul Militar de la secția de recuperare, unde am început un program de reabilitare dupa puseu.
Îmi dau seama ca eu sunt de fapt cea care mă judecam. 
Începând cu primele ei zile de viață simțeam nevoia sa îi cer iertare mereu, îi repetam în timp ce o țineam în brațe că îmi pare rău că nu pot fi o mamă perfectă pentru ea. Pentru că ea e perfectă. Încă îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba în brațe, când ea, deja la trei luni, e așa curioasă, atentă la tot ce se întâmplă în jur, își dorește să exploreze și să descopere ce îi rezervă lumea asta nouă pe care a ales-o. Dar ma obișnuiesc că pentru genul ăsta de explorare e "tati". Iar Ionuț mi-a subliniat faptul că acum îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba din Adult, ca pe un statement, ca pe o explicație rațională, un fapt cu care va trebui să se obișnuiască. Așa stau lucrurile. 

”Mami nu se poate plimba cu tine în brațe. Mami se poate dezechilibra și așa e bine pentru tine. Noi facem alte lucruri împreună”.
 
Ionuț... care încă reușește să mă impresioneze după aproape șase ani. Pentru faptul că l-am cunoscut, că a intrat în viata mea și o face de un miliard de ori mai bună, din toate punctele de vedere, mi-am găsit numeroase explicații, mai mult raționale. Azi dimineață mă gândeam cât de mult a atârnat de fapt... norocul. Îmi dau seama uneori că de fapt, sunt pur și simplu norocoasă că a intrat în viața mea, sunt norocoasă pentru cum e el, pentru cum s-a format el, singur, în ciuda greutăților pe care le-a avut. De multe ori mă gândesc că o dată cu decizia lui de a-și continua viața alături de mine, a ales greul în continuare. Știu că el nu gândește așa, nu simte așa și mă va certa că am scris asta, dar e important pentru mine să rămân conectată la realitate. Știu că el vede în mine alte lucruri și pentru acele lucruri a rămas. Și eu cred că ce avem e unic, cu toate astea cred că e nevoie de mult curaj să rămâi lângă o persoană cu o boală progresivă. 

Ce ne-a ajutat să depășim perioada asta și momentele în care amândoi eram atât de copleșiți încât începeam să ne certăm între noi a fost faptul că am putut să ne oprim în momentele acelea, să facem un pas în spate, să ne găsim explicații pentru care ne simțim așa și să le discutăm. 

Foarte important este și faptul că am avut prieteni buni lângă noi. În cele mai grele zile din acest puseu,a fost nevoie să merg cu căruciorul până în parc ca să o scoatem pe Aida afară. În momentele acelea lui Ionuț îi era destul de greu. Era foarte încărcat: și cu căruciorul copilului, și cu scaunul rulant, geanta lui, geanta copilului. Pe lângă faptul că uneori Aida urla că vrea în brațe și lucrurile se complicau din nou.

Ursitoarele
De câteva ori a fost nevoie de măcar o persoană în plus care să ne ajute cu Aida până afară. Dar  avem prieteni buni care ne-au vizitat și ne-au scos din casă, ne-au ajutat moral, au venit în vizită doar să stăm de vorbă, ceea ce a fost extrem de important pentru psihicul amândurora.

Acum? Am inceput un program de recuperare, Astăzi am fost chiar și la bazin din nou, simt că aproape am revenit la forma fizică de dinainte de puseu iar psihic... sunt chiar fericită. Observ cum îi transmit și ei stările mele, iar astăzi a fost o zi bună pentru toată lumea.


Se spune că momentele grele sunt cele care te ajută să crești. Eu m-am mai acomodat cu ideea că atunci când cer ajutorul nu voi fi automat refuzată :). 

Pot spune că după puseul acesta am crescut noi doi, individual dar și ca și cuplu. Și mai important, am crescut noi trei, ca familie. A da! Iar Aida a împlinit trei luni ❤️

luni, 27 mai 2019

Mami cu Scleroza Multipla - Primul puseu

A venit și momentul ăsta...La trei luni după naștere, primul puseu. S-a întâmplat așa repede, nu aș putea spune că a fost ceva anume ce a declanșat. Dar mi-a reamintit că oricât de pozitivă, optimistă aș fi, și oricâte motive de bucurie am acum, de când o avem pe Aida, scleroza multiplă este acolo, undeva in background, și acționează când consideră ea. Eu aș spune că la întâmplare, deși am niște dubii.
Cu două zile înainte fusesem la neurolog, la reevaluare, însoțită, bineîmțeles de Aida și Ionuț. Cred ca după acea evaluare, când ne-am oprit în parc, am avut câteva momente de singurătate, eu cu mine: am mers 100 metri singură, fără cărucior, fără Ionuț. Mă minunam cât de independentă sunt :)). Eram mai bine atunci. Doamna neurolog mi-a spus că nu se aștepta oricum să fac puseu, îtrucât dianosticul meu este de SM secundar progresivă, și că rămâne să ne auzim o dată ce termin cu alăptatul
Tot atunci m-am hotărât că în timpul acesta, în care suntem amândoi acasă, chiar ar trebui să mă ocup de condiția mea fizică mai serios. Ok, mai mereu m-am dus o dată-de două ori pe săptămână la bazin, acasă încerc în fiecare zi să fac stretching, yoga și bicicletă medicinală, dar deși Aida mă trezește doar de două -trei ori pe noapte și doar ca să mănânce, fără plânsete etc, cred că s-a adunat oboseala. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să trebuiască să mă ridic din pat să încălzesc biberoane etc așa că mă consider norocoasă din punctul ăsta de vedere. 

Dar...adevărul e că nu sunt într-un loc prea bun acum. La o luna după ce s-a născut Aida am fost anunțată  că se închide firma și voi fi disponibilizată. Nu se știe când, în teorie termenul este până la sfârșitul anului, dar disponibilizările se vor face în valuri, și sincer mă aștept ca eu să fiu la început. Acesta a fost un alt motiv care m-a zdruncinat psihic, într-o perioadă în care eram destul de vulnerabilă, hormonală etc. Deși aveam în minte că la un moment dat mă voi dărui total profesiei de psihoterapeut, pentru mine securitatea financiară, a unui job sigur a fost mereu crucială. 
Chiar nu sunt înclinată spre profesii cu risc, îmi place siguranța și aveam în minte că voi renunța la job doar când voi fi 100% sigură de venitul din profesia de psihoterapeut. Dar am văzut de multe ori că viața nu funcționează după cum îmi planific eu, și poate așa și trebuie. 
Bineînțeles că șocul a fost oricum destul de mare, deși se vorbea de vânzarea firmei de mult timp, dar cumva dacă tot nu se întâmpla, îmi făceam speranțe că totuși nu se va schimba nimic. Primul impuls la aflarea veștii a fost să mă gândesc că alt job la fel de flexibil nu îmi voi găsi, m-am devalorizat maxim, simțeam ca nu mai valorez nimic fără un job care să îmi asigure traiul pe care l-am avut până acum. Simțeam, din nou, că nu sunt suficient de bună pentru ea, că poate voi fi în imposibilitate să îi ofer viața pe care mi-o doream pentru ea. 
Ionuț crede că vestea pierderii jobului de atunci, care încă mă ține ocupată, a fost principalul motiv pentru acest puseu. În combinație cu schimbările din viața noastră, somnul care deși este mult mai bun decât mă așteptam, m-a afectat probabil. 

Caut luminița de la capătul tunelului, știu că sunt norocoasă că îl am pe Ionuț, că am o minunăție de copil, și mereu am avut în vedere ca orice fac, să fiu pregătită să reconstruiesc. Iar acesta este momentul în care sunt pusă față în față cu temerile mele. Și cu decizia referitoare la ce îmi doresc să fac mai departe: vreau să îmi caut un alt job într-o multinațională, în domeniul în care am profesat în ultimii șapte ani, sau a venit momentul să mă dedic psihoterapiei, să îmi iau viața în mâini și să fac ceva pe cont propriu?  Nu m-am considerat niciodată o antreprenoare, cu toate astea de psihoterapie m-am îndrăgostit, știu că sunt un psihoterapeut bun și este un domeniu pe care simt că îl stăpânesc, îl iubesc, ador să îl aprofundez și să lucrez cu clienți și sunt dispusă să ies din spațiul de confort al unei multinaționale. Mi-a frică, dar sunt din ce în ce mai convinsă că asta trebuie să fac. Până acum, luam clienți în timpul meu liber, după job. Acum, voi intra în maternitate și când voi considera că Aida se va putea lipsi câte o ora de mine, voi reîncepe să văd clienți. 

Acum, puseul meu ne-a destabilizat. Discutăm, ne dăm seama că este o perioadă grea pentru noi, ca familie, ne căutăm suport unul în celălalt - Ionuț este cel puternic acum. Are grijă și de noi două, și de casă, cumpărături etc. Aida nu acceptă biberon decât foarte puțin, iar eu după perfuzie trebuie să fac o pauză de alaptat de minim două ore (ideal ar fi trei-patru ore, deși pe site-ul http://www.e-lactancia.org/ cortizonul apare ca risc foarte scăzut de a se transmite la bebeluș prin alăptare). Ea mănâncă din oră în oră! Deși în biberon este lapte matern, pe care îl mulg (mă chinui și cu asta pentru că nu reușesc să mulg prea mult, indiferent dacă am folosit pompă manuală sau eletrctrică... din fericire am o vecină minunată cu un bebeluș puțin mai mare și mă ajută să completez cu lapte matern - facem ce putem), Aida refuză biberon, nu bea mai mult de 10-20 ml în pauza de după perfuzie, se enervează, plânge, eu mă simt vinovată... Este greu, ne chinuim toți trei. Din fericire, mai avem două perfuzii și sper să mă simt și eu mai bine fizic și să ne reintrăm în normal.

Totuși, mă așteptam să mă simt mai bine după trei perfuzii, dar nu e foarte bine. Am glezna stângă blocată, mă pot deplasa dar foarte greu. La vot am fost toți trei, dar Ionuț m-a luat în brațe pe scări și o bunicuță foarte amabilă ne-a ajutat cu Aida. Important e că am votat! Sper, totuși, ca după aceste cinci zile de perfuzii, să mi se îmbunătățească starea.
cu branula și Aida la vot


Pentru moment, nu am ce să fac decât să aștept. Ne îmbărbătăm unul pe altul că va fi bine, și că vom trece peste asta. Este un moment dificil, dar știu că îl vom depăși împreună.

Cu dragoste,
Florența

marți, 7 mai 2019

Mami cu Scleroză Multiplă: între rațiune și emoție

 
De când am hotărât să o avem pe Aida, am început să mă pregătesc psihic la gândul că voi avea un bebeluș, un copil, la ce impact va avea asta asupra mea și bineînțeles, ce impact îmi doresc să am eu asupra ei.
Mi-am repetat, la nivel rațional, că vor fi lucruri pe care nu le va putea face cu mine, ci cu Ionuț, și că vor fi o mulțime de alte lucruri pe care le va face cu mine. Ne-am imaginat amândoi, cum ei vor merge la festivaluri de muzică, vor alerga, vor face împreună activități fizice pe care eu nu le pot face, iar alături de mine va învăța empatia, va învăța italiană iar în final, indiferent ce va dori ea să facă cu fiecare din noi, va fi ok, chiar dacă nu va fi așa cum ne-am imaginat noi.
Planul este în continuare unul bun. Realitatea, însă, mă lovește de fiecare dată când raționalul nu coincide cu emoțiile, cu ceea ce simt.

Ce m-a învățat fetița mea de șapte săptămâni 

Este incredibil cum în aceste prime săptămâni de când sunt mamă, au ieșit la suprafață amintiri, emoții. Știam asta, dar mi-am confirmat încă o dată că subconștientul nostru este un tărâm infinit. În ciuda anilor de terapie personală și a tuturor orelor de supervizare pentru terapiile clienților mei, atunci când poveștile noastre aveau elemente comune ce mă zguduiau, venirea unui bebeluș în viața mea a scos la iveală numeroase conflicte încă existente. Eram conștientă de unele dintre ele, dar nu eram conștientă de unde vin.

Frica de respingere, de refuz, de a fi invizibilă

 

În primele săptămâni, am avut momente, presărate printre momentele magice alături de fetița mea, când plângeam pe umărul lui Ionuț ”că Aida nu mă iubește”. ”Că Aida merită o mamă mai bună”, că ea, care e așa perfectă, merită o mamă care va putea să alerge după ea, care să poată să o poarte în slig sau marsupiu și să se plimbe cu ea prin casa la colici. 
În momentele de plâns neconsolat din cauza colicilor, m-am simțit de multe ori neputincioasă. Tot ce puteam eu să fac era să o țin în brațe, să îi cânt (deși nu sunt sigură  că mă auzea de multe ori, când țipa foarte tare -sau poate de asta țipa?! :)) ). De aceea de multe ori, Ionuț o lua în marsupiu, se plimba cu ea prin casă, și o ducea în baie, unde lăsa chiuveta să curgă (am descoperit că asta o calmează foarte eficient!-”mersul la Dunăre”). De cele mai multe ori mă ține și eu după ei, dar au fost clipe când am rămas în sufragerie, și mi se rupea inima că nu pot să fac mai multe să îi alin suferința. Atunci, mă simțeam exclusă.
Cred că orice mamă are conflictele acestea, dar cumva neputința că nu mă pot plimba cu ea în brațe mă omora. Și începeau gândurile că nu fac suficient de mult pentru ea. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că fizic, sunt ”defectă”. Da, luasem în calcul că așa va fi, că de aceea este important ca noi doi să fim o echipă -ceea ce am și făcut, dar nu îmi puteam scoate din minte că din cauza asta, ea mă va iubi mai puțin. 
Din fericire, faptul că Ionuț a fost aproape și ca întotdeauna, ”a avut cuvintele la el” :) m-a ajutat să depășesc etapele acestea. Iar ea se liniștește în brațele mele chiar dacă nu o plimb.
Eram conștientă de această frică de respingere, chiar de refuz pe care o am, și râdeam recent cu o mămică, vecină de scară, că uneori nu îmi chem nici prietenele la mine din cauza fricii de a fi refuzată :)). Asta este destul de amuzant, dar noua relație pe care o am cu Aida mi-a readus în amintire momente din copilărie legate de mama. A părut că mi-am găsit explicații pentru unele lucruri  ”out of nowhere”. Îmi amintesc clar episoade din copilărie, cu mama și cu alte fetițe, când simțeam că mama le acordă mai multă atenție lor decât mie. Știu că făcea asta pentru a nu le crea lor disconfort, și mai știu că din cauza asta sunt foarte teritorială acum, de multe ori geloasă chiar pe prietenele mele, pe relația dintre ele, sau mă simt exclusă. Nu am făcut legătura până în momentul acesta, în care mă simțeam exclusă din relația cu Aida. 
”Dozatorul” la aparat
Au fost momente în care mă simțeam invizibilă pentru ea, poate și pentru că am început să glumim pe seama faptului că momentan sunt ”sticla de lapte/dozator” pentru ea, astfel că la un moment dat, simțeam că nu mă vede ca pe altceva. Într-adevăr, cea mai mare parte din timp alături de mine o petrece ”la masă”. Într-adevăr, timpul de alăptare este timp prețios în care se formează conexiunea mamă-copil, dar în momentele mele de baby-blues, mai alea când se enerva că nu îi convine fluxul de lapte etc (probleme grave are fie-mea!), mă simțeam respinsă și invizibilă, eu ca mamă, dincolo de rolul meu de dozator:)). 
Am mai scris AICI despre frica mea de a fi invizibilă, iar concluzia mea acum, la finalul primei perioade în conexiunea noastră (zic eu că suntem la final) este că fiecare mamă experimentează în felul ei noua relației și în orice caz, conflicte pe care nu le-am rezolvat înainte, vor ieși la suprafața acum. În egală măsură, aspecte de care nu eram conștientă au intrat în sfera conștiinței acum, și nu e neapărat cel mai bun moment. Sunt sigură că urmează să mai descopăr și alte părți din mine.

 Mai bine spus, ea îmi va arăta noi părți din mine.

Din nou, tatăl Aidei ne-a dat spațiu să ne descoperim una pe cealaltă și eu am simțit că a contat foarte mult asta, pentru conexiunea noastră, sau cel puțin, pentru percepția mea de mamă cu hormoni :D.

Cu dragoste,
Florența

luni, 1 aprilie 2019

Cel mai frumos Mărțișor

La cafea
Este primul meu articol scris în această formulă. La aproape trei săptămâni de la naștere, aș vrea să spun că mi-am făcut timp să scriu un articol, dar aș minți. Am trecut la un nivel nou de multi-tasking și la fel cum eu am reușit să mănânc cu ea în brațe, iar soțul meu să pregătească masa cu ea în brațe, acest articol este, la fel, scris cu ea în brațe. Pentru că ei așa îi place, și ce e drept, așa ne place și nouă. Nu suport gândul de a nu fi acolo pentru ea în orice secundă, în special în aceste prime săptămâni și luni. Când ea se adaptează la un mediu cu totul nou. Am citit undeva o comparație foarte grăitoare: este ca și cum tu ai fi singur într-un oraș cu totul nou, fără să cunoști limba, fără bani sau orice posibilitate de a comunica. Pentru ea, noi suntem spațiul sigur.
Mă așteptam să am sentimente foarte puternice, și emoții până la cer, deși în același timp citisem mult despre prima perioadă cu noul născut și posibilitatea de a nu simți conexiunea aceea magică pe care toată lumea o așteaptă. Hotărâsem să nu pun presiune pe relația noastră, și să las lucrurile să decurgă în mod natural, liniștită că vom simți amândouă ce trebuie la timpul potrivit.




Ce a urmat după ce am ajuns cu ea acasă am simțit că a fost... magie. Cu siguranță și hormonii după naștere au avut aportul lor în cazul meu, dar au fost - și încă mai sunt- numeroase momente când stau cu ea în brațe și pur și simplu încep să plâng de fericire uitându-mă la ea. Spun de hormoni, în cazul meu, pentru că aceleași emoții le manifestă și Ionuț. Suntem foarte fericiți amândoi.





Dar aș vrea să scriu despre toata experiența nașterii, așa cum a fost pentru mine.

Inițial, eram setată să nasc la privat, pentru că auzisem doar povești horror despre nașteri în spitalele de stat, despre modul groaznic în care asistentele în special, te tratează, despre condițiile proaste și banii pe care trebuie să îi dai în stânga și în dreapta ca să îți vezi copilul mai repede dupa ce l-ai născut sau banii pe care îi dă tatăl doar ca să intre în spital, să își vadă copilul și soția, înafara orelor de vizită. Informațiile le aveam, bineînțeles, de la prieteni care trecuseră prin aceste experiențe. S-a întâmplat să mi se pară atât de oribil ce mi-a povestit una din prietenele mele mămici, încât am început să plâng în fața ei, spre rușinea mea (spun asta acum, când realizez ce impact au hormonii după naștere. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie în timp ce îmi povestea experiența ei, era ca eu să plâng!).
Nici la privat nu am auzit neapărat de experiențe ”înălțătoare”, dar părea să fie răul cel mai mic. Măcar aveam încredere că dacă plătesc, pot avea pretenții (nu că nu aș plăti o grămadă de bani la CAS, dar asta este o altă discuție).

Așa că m-am orientat spre Medlife, acolo unde aveam abonamentul de la serviciu. Cu ceva timp înainte, am început să îmi caut medic, să întreb prietene despre medici ginecologi și mai multe colege de la muncă mi-au recomandat-o pe doamna Doctor Gavril-Parfene de la Medlife Grivița. Pentru mine, foarte important era ca medicul să fie o persoană caldă, amabilă. Este inutil să spun că era nevoie ca medicul care mi-ar fi urmărit sarcina să fie un bun profesionist, în special din cauza diagnosticului meu de Scleroză Multiplă, ce complica lucrurile.
Mi-am dorit să îmi cunosc medicul cu ceva timp înainte pentru a efectua analize înainte de sarcină și în felul acesta, să mă asigur că nu sunt și alte probleme. Cineva care să fie familiarizat cu diagnosticul meu și care să nu discrediteze din start alegerea mea de a lua doze mai mari de vitamina D-conform unui protocol neagreat în România (pentru care, într-adevăr, se pare că nu există studii publicate, dar din nou, aceasta a fost alegerea mea, în lipsa altei opțiuni mai bune de tratament).
Ulterior, se pare că alegerea mea de a verifica și alte aspecte medicale înainte de naștere a fost una inspirată. Deși nu am simptome, s-a descoperit că am și Tiroidită Autoimună, pentru care a trebuit să iau tratament pe perioada sarcinii. Din fericire, este o formă ușoară dar era important tratamentul pe perioada sarcinii.

Mai târziu, o prietenă cu Scleroză Multiplă, care a născut cu câteva luni înaintea mea, mi l-a  recomandat pe Domnnul Profesor Peltecu, de la spitalul Filantropia. Eram destul de hotărâtă să nasc la Medlife, dar Ionuț m-a convins să luăm în considerare și varianta aceasta. M-a convins, la gândul că dacă apare vreo complicație/urgență, din câte știu, de la un spital privat mă vor trimite oricum la un spital de stat.
Pe parcursul sarcinii, am continuat să o văd pe Doamna Doctor Parfene la Medlife, chiar și după ce m-am hotărât să nasc la Filantropia. I-am spus, bineînțeles, și a acceptat să mă vadă în continuare fără nicio discuție, până în ultima clipă. Pentru mine, a fost un aranjament ideal, pentru că aproape toate analizele și ecografiile erau incluse în abonamentul de muncă de la Medlife, iar Domnul Profesor Peltecu mă vedea lunar. Spre finalul sarcinii, după săptămâna 36, mergeam la control săptămânal la Medlife. Mă duceam cu plăcere la Dr. Parfene, care întotdeauna ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze (pe mine și pe soțul meu, fără care nu mai ieșeam din casă în ultimele săptămâni, pentru că eram foarte dezechilibrată) și informații despre fetița noastră. Așteptam ziua controlului cu nerăbdare. De asemenea, doamna asistentă a doamnei doctor, Cati, a fost întotdeauna foarte amabilă.

O experiență foarte bună am avut și la cabinetul domnului Profesor. De fiecare dată, ne duceam cu o listă de întrebări privind diferite aspecte ale nașterii și ale sarcinii. Cu multă răbdare, ne-a explicat tot ce ne doream să știm și până în ultima clipă, de multe ori ne-am pus întrebarea dacă are să fie totul exact așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi.
La ce mă refer? În primul rând, când neurologul mi-a spus prima dată că sarcina poate fi considerată și urmărită ca la o femeie fără Scleroză Multiplă, asta incluzând posibilitatea de a naște natural, am început să o iau în considerare. Ce e drept, am crescut cumva cu ideea că la momentul potrivit, voi face cezariană. Mama m-a născut prin cezariană, și îmi amintesc cum spunea că ”așa e civilizat acum”. Apoi, știind că am Scleroză Multiplă, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi posibil. Și totuși a fost. Am fost chiar încurajată de multă lume când am luat această decizie. Nu aveam niciun scop anume de atins, mi-am păstrat o marjă că poate în acel moment, nu va fi posibil și  va trebui să fac cezariană, și am avut mereu în vedere ca final să fim amândouă bine.
Totuși, lucrurile arătau bine. Aida a stat aproape toată sarcina cu capul în jos, parcă pregătită să iasă :)) iar în ultimele săptămâni chiar s-a întors pe o parte, așa cum i-ar fi fost ușor să vină pe lume.
Un alt aspect important pentru noi a fost ca Ionuț să stea cu mine în travaliu și chiar să asiste la naștere (nu era sigur dacă va rezista fără să leșine dar și-a dorit mult și i-a ieșit pană la urmă) iar mai apoi, să rămână cu mine cât timp stau eu în spital. Nu știam în ce stare voi fi, cum mă voi deplasa, și din nou, auzisem multe despre asistente să spunem...”nu atât de serviabile”. Această Scleroză Multiplă a făcut din mine un caz special și am primit confirmarea că va putea rămâne cu mine. Și chiar a rămas.
Probabil cel mai important lucru, și cred că principalul motiv pentru care am ales în final spitalul Filantropia a fost că aici, bebelușul poate rămâne cu părinții în cameră pe perioada internării. Mi se pare vital ca înainte să ajungem acasă cu ea, să ne acomodăm cât de cât. Acolo, dacă ni se părea ceva ciudat sau aveam întrebări, doar ridicam receptorul și în scurt timp o asistentă venea in rezerva mea.

Despre naștere

Am născut vineri, pe 8 Martie. Am primit cel mai frumos Marțișor.
În același timp, cumva lucrurile s-au aliniat. În acea zi, eu și Ionuț trebuia să participăm la un training de Analiză Tranzacționala - erau două zile consecutive și cu o zi înainte anunțasem că vom întârzia puțin dimineața. Am fost la controlul săptămânal la Medlife, eram în săptămâna 39. Pentru că toată lumea se aștepta să nasc până atunci, nici nu îmi făcusem programare. Când am ajuns în fața cabinetului, am aflat că doamna Doctor Parfene era la o conferință, așa că m-a văzut medicul de gardă de la Medlife. Care mi-a spus că am colul deschis și m-a trimis la Filantropia, unde urma să nasc. Aici, domnul Profesor era probabil la aceeași conferință și m-a văzut mâna sa dreaptă, domnul Doctor Botezatu. Dumnealui mi-a și confirmat sarcina în iulie, chiar înainte să ajung la domnul Profesor și atât mie, cât și lui Ionuț, ne-a plăcut foarte mult. În ziua aceea, mi-a spus că rămân la spital.

”Azi naști”.

Cred că am ajuns la spital la ora 12.00, am anunțat că nu mai ajungem la curs, la ora 13.00 eram în sala de travaliu/nașteri (este o sală de o singură persoană, ceea ce m-a bucurat enorm). Pentru că nu aveam contracții dureroase și nici apa nu se rupsese, am primit o perfuzie cu Oxitocină și mi s-au rupt membranele. Nu a fost nimic dureros în asta, nici nu a fost nevoie să fac epidurală. Când am ajuns la dilatație opt, mi-au dat gaz ilariant să inhalez ca să nu simt durerea așa mult. Evident, am început să râd. Ionuț m-a filmat, și este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem.
Am născut la ora 16.45, o fetiță superbă de 3.300g. Domnul doctor Botezatu și cele două moașe, d-na Florentina și d-na Veronica au fost o echipă fantastică, amabilă, cu care am râs mult. După ce au cântărit-o pe Aida, înainte să mi-o pună pe piept, au spus: ”3.300g. Rămâne?” :)). Și astăzi râdem de asta.
Am început să plângem amândoi de emoție când am văzut-o alături de noi, atât de frumoasă și deja părea atât de puternică. Simt că am avut parte de cea mai frumoasă experiență de naștere și nu aș schimba nimic.

După naștere

 

Am stat două zile în spital, pentru a ne asigura că totul este bine cu bebelușa. Am alăptat din prima zi. Modul în care alegi să naști nu este o condiție pentru alăptare, doar că în cazul operației de cezariană, laptele vine în a treia sau a patra zi. Știu că m-ar fi agitat să plec din spital cu copilul pe lapte praf.
Deși nu eram setată pe o modalitate anume de a naște, eram setată să alăptez. Am mai vorbit de riscul de transmitere al Sclerozei Multiple aici, cumva să alăptez este unealta mea magică (în psihologie-Analiză Tranzacțională, acest tip de gândire se numește ”gândire magică”- un mecanism de compensare folosit de Copil pentru a supraviețui în lume). Pentru că în ce privește această naștere, îmi doresc să fac totul diferit față de cum a făcut mama cu mine (ea m-a nascut prin cezariană, nu a putut să mă alăpteze din cauza unei infecții etc).

În sarcină, am citit cartea despre alăptare a Doctorului Newman, care a făcut prima clinică de Alăptare din Canada, așa că în spital am ajuns destul de informată.
Filantropia este un spital ”prieten al copilului”. Cu toate acestea. am fost surprinsă să văd de câte ori a trebuit să refuz laptele praf ca supliment. Mi se spunea că am lapte, că ”suge bine copilul”, dar în același timp, mi se oferea supliment. După ce am citit această carte, dar și pentru că am participat la cursul de puericultură de la Filantropia (un curs foarte complex, cu patru întâlniri a câte trei ore, ținut de una din moașele de la Filantropia și șefa de secție de la neonatologie) am știut mai bine și am refuzat de fiecare dată. Cel mai adesea, laptele praf este drumul cel mai scurt spre a pierde laptele și spre nu mai alăpta. Sunt destul de multe informații, dar de asemenea, din această carte știam de exemplu, că alăptarea nu trebuie să doară în niciun moment, nici măcar la început (contrar credinței populare), iar cauza durerii este o atașare proastă la sân. Așa că mă așteptam să mă învețe cei de acolo cum să atasez corect copilul. Din păcate, mi se spunea că e atașată bine, pentru că ea sugea, dar nu înghițea. După cele două zile în spital am plecat cu răni.
A doua zi după ce am ajuns acasă am chemat un consultant în alăptare, pe doamna Roxana Hristianovici, care mi-a corectat atașarea și mi-a dat un tratament pentru răni, iar în doisprezece ore nu mai aveam deloc dureri.

Acum, Aida are trei săptămâni și este minunată! După o săptămână, deja simțeam și eu și Ionuț că suntem alături de ea de o viață. Nu cred că s-a pus problema de acomodare cu ea, a venit totul atât de natural deși cu siguranță viața noastră s-a schimbat. În bine. În foarte bine <3.
cu Dl Doctor Botezatu

* De fapt, articolul a fost scris în aproximativ o săptămână, câte puțin în mai multe zile, și l-am terminat într-un weekend în care Aida a dormit cu Ionuț vreo două ore.
Cu dragoste,
Florența