Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

marți, 7 mai 2019

Mami cu Scleroză Multiplă: între rațiune și emoție

 
De când am hotărât să o avem pe Aida, am început să mă pregătesc psihic la gândul că voi avea un bebeluș, un copil, la ce impact va avea asta asupra mea și bineînțeles, ce impact îmi doresc să am eu asupra ei.
Mi-am repetat, la nivel rațional, că vor fi lucruri pe care nu le va putea face cu mine, ci cu Ionuț, și că vor fi o mulțime de alte lucruri pe care le va face cu mine. Ne-am imaginat amândoi, cum ei vor merge la festivaluri de muzică, vor alerga, vor face împreună activități fizice pe care eu nu le pot face, iar alături de mine va învăța empatia, va învăța italiană iar în final, indiferent ce va dori ea să facă cu fiecare din noi, va fi ok, chiar dacă nu va fi așa cum ne-am imaginat noi.
Planul este în continuare unul bun. Realitatea, însă, mă lovește de fiecare dată când raționalul nu coincide cu emoțiile, cu ceea ce simt.

Ce m-a învățat fetița mea de șapte săptămâni 

Este incredibil cum în aceste prime săptămâni de când sunt mamă, au ieșit la suprafață amintiri, emoții. Știam asta, dar mi-am confirmat încă o dată că subconștientul nostru este un tărâm infinit. În ciuda anilor de terapie personală și a tuturor orelor de supervizare pentru terapiile clienților mei, atunci când poveștile noastre aveau elemente comune ce mă zguduiau, venirea unui bebeluș în viața mea a scos la iveală numeroase conflicte încă existente. Eram conștientă de unele dintre ele, dar nu eram conștientă de unde vin.

Frica de respingere, de refuz, de a fi invizibilă

 

În primele săptămâni, am avut momente, presărate printre momentele magice alături de fetița mea, când plângeam pe umărul lui Ionuț ”că Aida nu mă iubește”. ”Că Aida merită o mamă mai bună”, că ea, care e așa perfectă, merită o mamă care va putea să alerge după ea, care să poată să o poarte în slig sau marsupiu și să se plimbe cu ea prin casa la colici. 
În momentele de plâns neconsolat din cauza colicilor, m-am simțit de multe ori neputincioasă. Tot ce puteam eu să fac era să o țin în brațe, să îi cânt (deși nu sunt sigură  că mă auzea de multe ori, când țipa foarte tare -sau poate de asta țipa?! :)) ). De aceea de multe ori, Ionuț o lua în marsupiu, se plimba cu ea prin casă, și o ducea în baie, unde lăsa chiuveta să curgă (am descoperit că asta o calmează foarte eficient!-”mersul la Dunăre”). De cele mai multe ori mă ține și eu după ei, dar au fost clipe când am rămas în sufragerie, și mi se rupea inima că nu pot să fac mai multe să îi alin suferința. Atunci, mă simțeam exclusă.
Cred că orice mamă are conflictele acestea, dar cumva neputința că nu mă pot plimba cu ea în brațe mă omora. Și începeau gândurile că nu fac suficient de mult pentru ea. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că fizic, sunt ”defectă”. Da, luasem în calcul că așa va fi, că de aceea este important ca noi doi să fim o echipă -ceea ce am și făcut, dar nu îmi puteam scoate din minte că din cauza asta, ea mă va iubi mai puțin. 
Din fericire, faptul că Ionuț a fost aproape și ca întotdeauna, ”a avut cuvintele la el” :) m-a ajutat să depășesc etapele acestea. Iar ea se liniștește în brațele mele chiar dacă nu o plimb.
Eram conștientă de această frică de respingere, chiar de refuz pe care o am, și râdeam recent cu o mămică, vecină de scară, că uneori nu îmi chem nici prietenele la mine din cauza fricii de a fi refuzată :)). Asta este destul de amuzant, dar noua relație pe care o am cu Aida mi-a readus în amintire momente din copilărie legate de mama. A părut că mi-am găsit explicații pentru unele lucruri  ”out of nowhere”. Îmi amintesc clar episoade din copilărie, cu mama și cu alte fetițe, când simțeam că mama le acordă mai multă atenție lor decât mie. Știu că făcea asta pentru a nu le crea lor disconfort, și mai știu că din cauza asta sunt foarte teritorială acum, de multe ori geloasă chiar pe prietenele mele, pe relația dintre ele, sau mă simt exclusă. Nu am făcut legătura până în momentul acesta, în care mă simțeam exclusă din relația cu Aida. 
”Dozatorul” la aparat
Au fost momente în care mă simțeam invizibilă pentru ea, poate și pentru că am început să glumim pe seama faptului că momentan sunt ”sticla de lapte/dozator” pentru ea, astfel că la un moment dat, simțeam că nu mă vede ca pe altceva. Într-adevăr, cea mai mare parte din timp alături de mine o petrece ”la masă”. Într-adevăr, timpul de alăptare este timp prețios în care se formează conexiunea mamă-copil, dar în momentele mele de baby-blues, mai alea când se enerva că nu îi convine fluxul de lapte etc (probleme grave are fie-mea!), mă simțeam respinsă și invizibilă, eu ca mamă, dincolo de rolul meu de dozator:)). 
Am mai scris AICI despre frica mea de a fi invizibilă, iar concluzia mea acum, la finalul primei perioade în conexiunea noastră (zic eu că suntem la final) este că fiecare mamă experimentează în felul ei noua relației și în orice caz, conflicte pe care nu le-am rezolvat înainte, vor ieși la suprafața acum. În egală măsură, aspecte de care nu eram conștientă au intrat în sfera conștiinței acum, și nu e neapărat cel mai bun moment. Sunt sigură că urmează să mai descopăr și alte părți din mine.

 Mai bine spus, ea îmi va arăta noi părți din mine.

Din nou, tatăl Aidei ne-a dat spațiu să ne descoperim una pe cealaltă și eu am simțit că a contat foarte mult asta, pentru conexiunea noastră, sau cel puțin, pentru percepția mea de mamă cu hormoni :D.

Cu dragoste,
Florența

luni, 1 aprilie 2019

Cel mai frumos Mărțișor

La cafea
Este primul meu articol scris în această formulă. La aproape trei săptămâni de la naștere, aș vrea să spun că mi-am făcut timp să scriu un articol, dar aș minți. Am trecut la un nivel nou de multi-tasking și la fel cum eu am reușit să mănânc cu ea în brațe, iar soțul meu să pregătească masa cu ea în brațe, acest articol este, la fel, scris cu ea în brațe. Pentru că ei așa îi place, și ce e drept, așa ne place și nouă. Nu suport gândul de a nu fi acolo pentru ea în orice secundă, în special în aceste prime săptămâni și luni. Când ea se adaptează la un mediu cu totul nou. Am citit undeva o comparație foarte grăitoare: este ca și cum tu ai fi singur într-un oraș cu totul nou, fără să cunoști limba, fără bani sau orice posibilitate de a comunica. Pentru ea, noi suntem spațiul sigur.
Mă așteptam să am sentimente foarte puternice, și emoții până la cer, deși în același timp citisem mult despre prima perioadă cu noul născut și posibilitatea de a nu simți conexiunea aceea magică pe care toată lumea o așteaptă. Hotărâsem să nu pun presiune pe relația noastră, și să las lucrurile să decurgă în mod natural, liniștită că vom simți amândouă ce trebuie la timpul potrivit.




Ce a urmat după ce am ajuns cu ea acasă am simțit că a fost... magie. Cu siguranță și hormonii după naștere au avut aportul lor în cazul meu, dar au fost - și încă mai sunt- numeroase momente când stau cu ea în brațe și pur și simplu încep să plâng de fericire uitându-mă la ea. Spun de hormoni, în cazul meu, pentru că aceleași emoții le manifestă și Ionuț. Suntem foarte fericiți amândoi.





Dar aș vrea să scriu despre toata experiența nașterii, așa cum a fost pentru mine.

Inițial, eram setată să nasc la privat, pentru că auzisem doar povești horror despre nașteri în spitalele de stat, despre modul groaznic în care asistentele în special, te tratează, despre condițiile proaste și banii pe care trebuie să îi dai în stânga și în dreapta ca să îți vezi copilul mai repede dupa ce l-ai născut sau banii pe care îi dă tatăl doar ca să intre în spital, să își vadă copilul și soția, înafara orelor de vizită. Informațiile le aveam, bineînțeles, de la prieteni care trecuseră prin aceste experiențe. S-a întâmplat să mi se pară atât de oribil ce mi-a povestit una din prietenele mele mămici, încât am început să plâng în fața ei, spre rușinea mea (spun asta acum, când realizez ce impact au hormonii după naștere. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie în timp ce îmi povestea experiența ei, era ca eu să plâng!).
Nici la privat nu am auzit neapărat de experiențe ”înălțătoare”, dar părea să fie răul cel mai mic. Măcar aveam încredere că dacă plătesc, pot avea pretenții (nu că nu aș plăti o grămadă de bani la CAS, dar asta este o altă discuție).

Așa că m-am orientat spre Medlife, acolo unde aveam abonamentul de la serviciu. Cu ceva timp înainte, am început să îmi caut medic, să întreb prietene despre medici ginecologi și mai multe colege de la muncă mi-au recomandat-o pe doamna Doctor Gavril-Parfene de la Medlife Grivița. Pentru mine, foarte important era ca medicul să fie o persoană caldă, amabilă. Este inutil să spun că era nevoie ca medicul care mi-ar fi urmărit sarcina să fie un bun profesionist, în special din cauza diagnosticului meu de Scleroză Multiplă, ce complica lucrurile.
Mi-am dorit să îmi cunosc medicul cu ceva timp înainte pentru a efectua analize înainte de sarcină și în felul acesta, să mă asigur că nu sunt și alte probleme. Cineva care să fie familiarizat cu diagnosticul meu și care să nu discrediteze din start alegerea mea de a lua doze mai mari de vitamina D-conform unui protocol neagreat în România (pentru care, într-adevăr, se pare că nu există studii publicate, dar din nou, aceasta a fost alegerea mea, în lipsa altei opțiuni mai bune de tratament).
Ulterior, se pare că alegerea mea de a verifica și alte aspecte medicale înainte de naștere a fost una inspirată. Deși nu am simptome, s-a descoperit că am și Tiroidită Autoimună, pentru care a trebuit să iau tratament pe perioada sarcinii. Din fericire, este o formă ușoară dar era important tratamentul pe perioada sarcinii.

Mai târziu, o prietenă cu Scleroză Multiplă, care a născut cu câteva luni înaintea mea, mi l-a  recomandat pe Domnnul Profesor Peltecu, de la spitalul Filantropia. Eram destul de hotărâtă să nasc la Medlife, dar Ionuț m-a convins să luăm în considerare și varianta aceasta. M-a convins, la gândul că dacă apare vreo complicație/urgență, din câte știu, de la un spital privat mă vor trimite oricum la un spital de stat.
Pe parcursul sarcinii, am continuat să o văd pe Doamna Doctor Parfene la Medlife, chiar și după ce m-am hotărât să nasc la Filantropia. I-am spus, bineînțeles, și a acceptat să mă vadă în continuare fără nicio discuție, până în ultima clipă. Pentru mine, a fost un aranjament ideal, pentru că aproape toate analizele și ecografiile erau incluse în abonamentul de muncă de la Medlife, iar Domnul Profesor Peltecu mă vedea lunar. Spre finalul sarcinii, după săptămâna 36, mergeam la control săptămânal la Medlife. Mă duceam cu plăcere la Dr. Parfene, care întotdeauna ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze (pe mine și pe soțul meu, fără care nu mai ieșeam din casă în ultimele săptămâni, pentru că eram foarte dezechilibrată) și informații despre fetița noastră. Așteptam ziua controlului cu nerăbdare. De asemenea, doamna asistentă a doamnei doctor, Cati, a fost întotdeauna foarte amabilă.

O experiență foarte bună am avut și la cabinetul domnului Profesor. De fiecare dată, ne duceam cu o listă de întrebări privind diferite aspecte ale nașterii și ale sarcinii. Cu multă răbdare, ne-a explicat tot ce ne doream să știm și până în ultima clipă, de multe ori ne-am pus întrebarea dacă are să fie totul exact așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi.
La ce mă refer? În primul rând, când neurologul mi-a spus prima dată că sarcina poate fi considerată și urmărită ca la o femeie fără Scleroză Multiplă, asta incluzând posibilitatea de a naște natural, am început să o iau în considerare. Ce e drept, am crescut cumva cu ideea că la momentul potrivit, voi face cezariană. Mama m-a născut prin cezariană, și îmi amintesc cum spunea că ”așa e civilizat acum”. Apoi, știind că am Scleroză Multiplă, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi posibil. Și totuși a fost. Am fost chiar încurajată de multă lume când am luat această decizie. Nu aveam niciun scop anume de atins, mi-am păstrat o marjă că poate în acel moment, nu va fi posibil și  va trebui să fac cezariană, și am avut mereu în vedere ca final să fim amândouă bine.
Totuși, lucrurile arătau bine. Aida a stat aproape toată sarcina cu capul în jos, parcă pregătită să iasă :)) iar în ultimele săptămâni chiar s-a întors pe o parte, așa cum i-ar fi fost ușor să vină pe lume.
Un alt aspect important pentru noi a fost ca Ionuț să stea cu mine în travaliu și chiar să asiste la naștere (nu era sigur dacă va rezista fără să leșine dar și-a dorit mult și i-a ieșit pană la urmă) iar mai apoi, să rămână cu mine cât timp stau eu în spital. Nu știam în ce stare voi fi, cum mă voi deplasa, și din nou, auzisem multe despre asistente să spunem...”nu atât de serviabile”. Această Scleroză Multiplă a făcut din mine un caz special și am primit confirmarea că va putea rămâne cu mine. Și chiar a rămas.
Probabil cel mai important lucru, și cred că principalul motiv pentru care am ales în final spitalul Filantropia a fost că aici, bebelușul poate rămâne cu părinții în cameră pe perioada internării. Mi se pare vital ca înainte să ajungem acasă cu ea, să ne acomodăm cât de cât. Acolo, dacă ni se părea ceva ciudat sau aveam întrebări, doar ridicam receptorul și în scurt timp o asistentă venea in rezerva mea.

Despre naștere

Am născut vineri, pe 8 Martie. Am primit cel mai frumos Marțișor.
În același timp, cumva lucrurile s-au aliniat. În acea zi, eu și Ionuț trebuia să participăm la un training de Analiză Tranzacționala - erau două zile consecutive și cu o zi înainte anunțasem că vom întârzia puțin dimineața. Am fost la controlul săptămânal la Medlife, eram în săptămâna 39. Pentru că toată lumea se aștepta să nasc până atunci, nici nu îmi făcusem programare. Când am ajuns în fața cabinetului, am aflat că doamna Doctor Parfene era la o conferință, așa că m-a văzut medicul de gardă de la Medlife. Care mi-a spus că am colul deschis și m-a trimis la Filantropia, unde urma să nasc. Aici, domnul Profesor era probabil la aceeași conferință și m-a văzut mâna sa dreaptă, domnul Doctor Botezatu. Dumnealui mi-a și confirmat sarcina în iulie, chiar înainte să ajung la domnul Profesor și atât mie, cât și lui Ionuț, ne-a plăcut foarte mult. În ziua aceea, mi-a spus că rămân la spital.

”Azi naști”.

Cred că am ajuns la spital la ora 12.00, am anunțat că nu mai ajungem la curs, la ora 13.00 eram în sala de travaliu/nașteri (este o sală de o singură persoană, ceea ce m-a bucurat enorm). Pentru că nu aveam contracții dureroase și nici apa nu se rupsese, am primit o perfuzie cu Oxitocină și mi s-au rupt membranele. Nu a fost nimic dureros în asta, nici nu a fost nevoie să fac epidurală. Când am ajuns la dilatație opt, mi-au dat gaz ilariant să inhalez ca să nu simt durerea așa mult. Evident, am început să râd. Ionuț m-a filmat, și este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem.
Am născut la ora 16.45, o fetiță superbă de 3.300g. Domnul doctor Botezatu și cele două moașe, d-na Florentina și d-na Veronica au fost o echipă fantastică, amabilă, cu care am râs mult. După ce au cântărit-o pe Aida, înainte să mi-o pună pe piept, au spus: ”3.300g. Rămâne?” :)). Și astăzi râdem de asta.
Am început să plângem amândoi de emoție când am văzut-o alături de noi, atât de frumoasă și deja părea atât de puternică. Simt că am avut parte de cea mai frumoasă experiență de naștere și nu aș schimba nimic.

După naștere

 

Am stat două zile în spital, pentru a ne asigura că totul este bine cu bebelușa. Am alăptat din prima zi. Modul în care alegi să naști nu este o condiție pentru alăptare, doar că în cazul operației de cezariană, laptele vine în a treia sau a patra zi. Știu că m-ar fi agitat să plec din spital cu copilul pe lapte praf.
Deși nu eram setată pe o modalitate anume de a naște, eram setată să alăptez. Am mai vorbit de riscul de transmitere al Sclerozei Multiple aici, cumva să alăptez este unealta mea magică (în psihologie-Analiză Tranzacțională, acest tip de gândire se numește ”gândire magică”- un mecanism de compensare folosit de Copil pentru a supraviețui în lume). Pentru că în ce privește această naștere, îmi doresc să fac totul diferit față de cum a făcut mama cu mine (ea m-a nascut prin cezariană, nu a putut să mă alăpteze din cauza unei infecții etc).

În sarcină, am citit cartea despre alăptare a Doctorului Newman, care a făcut prima clinică de Alăptare din Canada, așa că în spital am ajuns destul de informată.
Filantropia este un spital ”prieten al copilului”. Cu toate acestea. am fost surprinsă să văd de câte ori a trebuit să refuz laptele praf ca supliment. Mi se spunea că am lapte, că ”suge bine copilul”, dar în același timp, mi se oferea supliment. După ce am citit această carte, dar și pentru că am participat la cursul de puericultură de la Filantropia (un curs foarte complex, cu patru întâlniri a câte trei ore, ținut de una din moașele de la Filantropia și șefa de secție de la neonatologie) am știut mai bine și am refuzat de fiecare dată. Cel mai adesea, laptele praf este drumul cel mai scurt spre a pierde laptele și spre nu mai alăpta. Sunt destul de multe informații, dar de asemenea, din această carte știam de exemplu, că alăptarea nu trebuie să doară în niciun moment, nici măcar la început (contrar credinței populare), iar cauza durerii este o atașare proastă la sân. Așa că mă așteptam să mă învețe cei de acolo cum să atasez corect copilul. Din păcate, mi se spunea că e atașată bine, pentru că ea sugea, dar nu înghițea. După cele două zile în spital am plecat cu răni.
A doua zi după ce am ajuns acasă am chemat un consultant în alăptare, pe doamna Roxana Hristianovici, care mi-a corectat atașarea și mi-a dat un tratament pentru răni, iar în doisprezece ore nu mai aveam deloc dureri.

Acum, Aida are trei săptămâni și este minunată! După o săptămână, deja simțeam și eu și Ionuț că suntem alături de ea de o viață. Nu cred că s-a pus problema de acomodare cu ea, a venit totul atât de natural deși cu siguranță viața noastră s-a schimbat. În bine. În foarte bine <3.
cu Dl Doctor Botezatu

* De fapt, articolul a fost scris în aproximativ o săptămână, câte puțin în mai multe zile, și l-am terminat într-un weekend în care Aida a dormit cu Ionuț vreo două ore.
Cu dragoste,
Florența




marți, 15 ianuarie 2019

Mami cu Scleroză Multiplă - Despre imprevizibil, îndoieli, nesiguranțe

Faptul că în curând urmează să vină Aida pe lume, îmi trezește o mie de fantezii. Încerc să îmi imaginez cum va fi, cum ne vom descurca, ce soluții voi găsi la limitările mele fizice și cum mă voi simți față de aceste limitări (că nu voi putea să mă plimb cu ea în brațe, să alerg cu ea - și după ea! în parc când va mai crește puțin, și cum va fi chiar și mai târziu, când va merge la grădiniță - voi putea vreodată să o duc/să o iau eu de la grădiniță? sau toate astea vor fi responsabilitățile lui Ionuț?).
Îmi imaginez și cum o să ne plimbăm amândoi cu ea, în cărucior sau de mână, sau cum o să mergem în parc cu ea mică. 
Îmi imaginez cum la vara, când ea va avea câteva luni,  Ionuț o va ține în sling (sau port-bebe, dar în imaginația mea e în sling :) ), și pe mine de o mână, pentru că în cealaltă voi avea bastonul, și că ne vom îndrepta fericiți spre parc. Este o imagine fericită, și o aștept cu nerăbdare.
De acum, Ionut nu ma mai lasa singura la bazin(saptamana 32)

Sigur că am în minte și toate provocările cu care mă voi confrunta (și ne vom confrunta!) din cauza Sclerozei Multiple, de care suntem conștienți, și ca și până acum, îmi dau seama cât de important va fi să accept că pur și simplu așa stau lucrurile. Că este important să fiu echilibrată psihic și să nu proiectez asupra ei eventualele frustrări care vor apărea din cauza condiției mele fizice. În acest moment, mă simt destul de relaxată și împăcată cu ideea. Doar mă bucur de perspectiva că în curând va fi aici cu noi.
În același timp, deseori testez realitatea - în primul rând cu Ionuț, și nu numai, pentru că el în mod evident este imparțial în ceea ce privește acest subiect. Ionuț este mai degrabă persoana care face lucrurile să se întâmple, care găsește soluții și mă susține în ce îmi doresc să fac indiferent dacă sunt în baston, sau în puseu de  Scleroză Multiplă, în scaun rulant. 
Spun nu numai cu Ionuț pentru că sunt de părere că e importantă și experiența celor din jurul meu, care deja au copii. Pentru că mi se spune cât de mult se vor schimba lucrurile - lucru de care sunt ferm convinsă!, dar și că noi ne vom schimba. Sunt conștientă și de asta, dar mi se pare trist că uneori mi se expune acest fapt ca fiind unul negativ - nu pentru toată lumea primele experiențe au fost unele pozitive. Și simt că este nedrept să proiectăm în general asupra altora propriile experiențe negative, mai ales când este vorba de ceva atât de delicat ca nașterea unui copil.
De exemplu, știu că Ionuț probabil va pentrece mult timp cu Aida, și că relația lor va fi diferită de a mea cu ea - cu el va alerga, el va fi cel care va alerga după ea în parc și care va face cu ea toate activitățile pe care eu nu voi putea - poate role, bicicletă etc. Și cred că lucrul ăsta este normal. Din nou, în acest moment nu poate decât să mă bucure și chiar îmi doresc să aibă - sunt sigură că vor avea! o relație specială. Cu mine va face alte lucruri.
Pe de altă parte, este prima dată când fac asta. Ce îmi imaginez acum sunt pure fantezii, și cum mi-aș dori să fie lucrurile, în condițiile acestea. De aceea, când în jurul meu aud mămici geloase pe relația dintre copil și tatăl lor, deși mi se pare contraintuitiv, nu pot să nu mă întreb dacă poate nu voi ajunge și eu să simt asta. În special prin prisma limitărilor mele. Acum, mi se pare imposibil să mă simt așa, când simt că mi se umple sufletul de bucurie doar gândindu-mă la ei doi bucurându-se unul de altul. Știu că pentru mine a fost un proces lung să ajung să-mi accept chiar și incapacitatea de a mai dansa sau de a merge pe role, și mă întreb dacă voi fi împăcată cu faptul că ei vor alerga prin parc fără mine? Din nou, în momentul acesta aș răspunde că da, în imaginația mea aș rămâne pe bancă citind ceva într-un weekend călduros, în timp ce ei s-ar plimba cu rolele prin Herăstrău și ar veni din când în când să mă pupe :). Este doar fantezia mea- din câte știu Ionuț nu stă prea bine pe gheață sau role, dar oricum!

Partea pozitivă este că am în jurul meu și persoane care îmi confirmă că fanteziile mele nu sunt imposibile! Mămici care sunt fericite de relația dintre fiică și tată, care își acceptă limitările (cu totul altele decât cele fizice - ”cu mine nu se joacă. Mie pur și simplu nu îmi place să mă joc. A învățat să se joace singură, sau cu tatăl, și cu mine face alte lucruri”), mămici relaxate care căltoresc cu soțul și bebelușul de cinci luni, pentru care schimbarea nu a reprezentat o dramă, sau care pur și simplu fac o echipă atât de bună cu partenerul astfel încât amândoi sunt pe aceeași lungime de undă, relaxați, iar viața continuă, doar că acum este și bebelușul acolo. 
Încep să îmi conturez cum aș vrea să arate viața noastră după venirea ei, am încredere în noi doi, ca și cuplu și ca și echipă, și îmi dau voie să spun că nu am de unde să știu cum va fi, și cum se vor schimba lucrurile, pentru că de acum înainte nu vom mai fi doar noi doi.
De acum înainte vor fi (și mai) multe aspecte pe care nu le vom putea controla, și poate că asta nu este o dramă :).
Cu dragoste,
Florența