Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 28 mai 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa: Insula Robben - despre forță și pace

Ziua 12

vedere de pe Insula Robben

După ce pe 7 Mai, când luasem biletele inițial, excursia pe insula Robben s-a anulat din cauza condițiilor meteo, mă cam speria gândul că poate nu vom reuși sa ajungem la închisoarea de maxima securitate unde Mandela a fost închis timp de 18 ani (din cei 27 în care a fost detinut politic).
Dar astăzi am avut noroc de vreme frumoasă în Cape Town, așa că la 10 dimineața eram în mașină, în drum spre port, de unde urma să luăm barca spre insulă.
Înainte să plecăm spre Africa, gândul la excursia asta m-a determinat să iau un cărucior. Citisem pe site că pentru a ajunge la insulă, se ia barca de la Poarta Nelson Mandela, iar în portul insulei, va fi “o scurtă plimbare până la autobuzele care merg la închisoare”.  “Scurtă plimbare” pentru unii înseamnă zece minute de mers pe jos. Eu uneori-de cele mai multe ori, mă odihnesc de trei ori și cele 10 minute devin 30. Așa că am ales să nu risc când e vorba de Africa de Sud, așa că am luat un scaun rulant după mine. Întâmplator, scurta plimbare chiar a fost scurtă, erau vreo 200 de metri de la barcă până la autobuze.

Excursia la Robben Island a fost printre primele activități pe care le-am planificat. Am citit pe nerăsuflate, în 2012, cartea “Calea lui Mandela”, scrisă de Richard Stengel. A fost într-un moment în care îmi cautam cu disperare o inspirație, o sursă de putere, un exemplu viu care să ilustreze că tot ce avem nevoie este în sufletul nostru, în noi, și că din suferință se pot naște lucruri minunate. Povestea lui Mandela, lupta sa împotriva Apartheidului, descrie cel mai bine cum îți poți păstra/descoperi pacea în suflet, chiar în fața unor încercări dure. Sau cel puțin asta am înțeles eu din povestea lui, printre multe altele.
Pentru mine, perioada aceea a fost cea în care încetasem să mai sper la o salvare, dar aveam totuși nevoie de o resursă. Cele “15 lectii despre viață, iubire și curaj” au fost resursa mea, atunci.
Curtea închisoarii din exterior

Insula Robben se află în Golful Table, la aprox. șapte km în vestul coastei Bloubergstrand, Cape Town. Numele insulei provine din olandeză, și înseamna “focă”. Când ne-am întors din excursie, am și văzut câteva foci :). 

celula lui Mandela
Nelson Mandela a fost detinut politic în cei 27 de ani în care a fost închis pentru lupta sa împotriva Apartheidului, acel sistem politic din Africa de Sud care se baza pe supremația albilor și discriminarea rasială a oamenilor de culoare și negri. Legile instituite în 1948 interziceau mariajul între un alb și un non-alb, și promovau o separare totală (de la cartiere rezidențiale, la acces în scoli, restaurante etc). 
Inițial, la închisoarea de maximă securitate din Robben Island, deținuții politici erau închiși în aceleași condiții ca și criminalii, violatorii. 
Mai târziu, prizonierii politici au fost separați de criminali fiind considerați chiar mai periculoși: reprezentau o amenințare pentru Guvern, și anume pentru Partidul Național, care instaurase Apartheidul.

Ghidul nostru în prima celulă vizitată
Ceea ce a fost și mai impresionant în acest tur a fost povestea ghidului nostru. Deținut politic la rândul lui la Robben Island pentru 7 ani, a ajuns să își spună povestea în fața vizitatorilor închisorii, ca terapie pentru depășirea traumelor suferite. Avea 24 de ani când a fost închis pentru că facea parte din ANC- African National Congress (fondat în 1912, cu misiunea principală de a înapoia dreptul de vot pentru persoanele de culoare. În 1994, Nelson Mandela este ales președintele Africii de Sud, făcând parte din ANC).
A fost de-a dreptul emoționant să îl ascultăm pe ghidul nostru: ne-a povestit despre torturile prin care a trecut, condițiile din închisoare, activitățile pe care le aveau în închisoare, dar și cum făceau schimb de informații între secțiunile închisorii sau cum a reușit Mandela să își scoată manuscrisul din închisoare pe părți, trimis și publicat în Anglia, în timp ce era încă închis (Long Walk to freedom).
A urmat o sesiune de întrebări. L-am întrebat de cât timp a avut nevoie ca să reușească să vorbească despre asta (psihologul din mine!). “-Ani...”. “-Terapie?Ați făcut?”. ”-Am făcut o ședință. M-a ajutat să înțeleg că doar vorbind despre asta voi putea face pace cu trecutul. Pentra asta, trebuie să “le scot din mine, să le dau afară-suferințele, torturile,  chinul”.
Ne-a povestit că la primul tur pe care l-a avut, era blocat. Nu putea spune nimic și că din fericire, oamenii au început să pună întrebari. Pe parcurs, a devenit mai ușor.
L-am mai întrebat daca Guvernul a făcut/face ceva pentru reintegrarea lor. Nimic. El lucrează aici. Dintre foștii prizonieri care mai trăiesc... unii nu au case, nu au pe nimeni, nimic...
Ghidul nostru. Înainte de a ne lua la revedere, în curtea închisorii
La ieșire din curtea închisorii, mi-au dat lacrimile când i-am strâns mâna.  Ne-am luat la revedere.

A urmat un tur al insulei cu autocarul. Cei care lucrează pe insula pot locui aici cu familiile lor, ca ghidul nostru de la închisoare. Mă întreb de câtă tărie ai nevoie să te întorci zi de zi acolo, unde ai petrecut cei mai grei ani din viață. Să locuiești cu familia lângă închisoarea de maximă securitate, pe aceeași insula mică unde ai fost încarcerat șapte ani de zile. 

Insula a mai servit ca azil pentru bolnavi psihici, bolnavi cu cu boli cronice (aici m-am simțit putin vizată, ca de fiecare dată când vine vorba de asta!), leproși (toate clădirile care au servit drept adăpost pentru leproși au fost arse. Cea de pe insula Robben nu)
Azil unde erau izolați leproșii
fosta școală
Pentru că acum este locuită- în jur de 100 de oameni!- s-a pus problema de școli. La un moment dat a existat o școală, la care veneau și copii de pe țărm, dar condițiile meteo erau hotărâtoare, iar uneori copiii pierdeau și o săptămână de școală pentru că nu circulau bărcile. Acum, copiii de pe insula iau barca pentru a merge la școală pe continent.

Poate în mare parte, citisem despre poveștile despre insula Robben. Dar să fiu acolo, să le ascult venind de la un fost deținut, să văd locurile... a fost într-adevar o experiență inedită. 

Mandela a luptat împotriva Apartheidului. Când a fost eliberat din închisoare și a câștigat alegerile prezindențiale din Africa de Sud, țara mocnea de ură și de furie împotriva celor care provocaseră atâta suferință oamenilor negri și de culoare în trecut. Mandela primea mesaje de la popor, îndemnând la și mai multă ură, răzbunare. ”Nu pace!”. Copii mureau pe stradă, prinși în revolte civile. 
Atunci Mandela, într-un comunicat de presă și apariție televizată, a spus:
 ”Pacea e singura soluție”.

Asta cred și eu, astăzi, în cu totul alt context.
Mai mult de atât, 

We must never forget! 
Nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat acolo!
Cu dragoste,
Florența

miercuri, 23 mai 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa - Safari, Vinăriile din Franchhoek și caii din Paradis


Peisaje minunate cu viță de vie

A doua zi din safari a fost super full. După ce nu dormisem toată noaptea, “multumită” unui ceai de Rooibos pe care l-am băut seara la gura focului, la cinci jumate am fost în picioare pentru safariul de dimineață. La ora cinci jumate. În același timp, cinci grade Celsius! Nah, în Africa e iarnă... Totuși, a avut și frigul farmecul lui, nu aș fi crezut! În a doua zi de safari am văzut girafe, elefanți, zebre, și iar struti și gazele (springbok), pe care le văzuserăm și seara.


Zebrele traversau drumul liniștite în Aquila Safari
Am căutat ceva timp elefanții, dar i-am găsit- Aquila Safari
 
am avut ceva emotii la lei
Imprevizibil, neplanificat, am ajuns în Franchoek, un orășel care era în drumul nostru de întoarcere din rezervația de unde am făcut safari. Să vă povestesc.
Am început să îmi scriu în jurnal pe o bancă de la pensiunea unde ne-am cazat pentru o noapte, cu un peisaj minunat în față, în superbul orășel Franchhoek. ,
Văd via, iar în spatele ei, munți. E așa răcoare că îmi ies aburi din gură. 
la Pensiunea Auberge La Dauphine

Este nici 8,30 dimineața. După noaptea de la safari, în care nu am închis un ochi,am dormit așa bine! Am fost ca într-o mini-comă, de la șapte seara până acum. 
Am adormit cu gândul la Janet Jackson, și melodia “Together again”, de care mi-am adus aminte pe drumul dinspre safari spre Franchhoek. O melodie pe care nu am mai ascultat-o de când eram mică. Melodia pe care am decis, la unsprezece ani, când a aparut, că vreau să merg în Africa. Că trebuie să ajung în Africa!
 
Că este încă în playlistul celor de la KFm, radioul din Capetown pe care l-am ascultat în mașină, în drumurile noastre prin Africa de Sud...coincidență! 
Că au dat melodia pe post când am plecat din safari...nu știu ce e, dar a fost un alt moment în care Ionuț nu înțelegea de ce plâng. Cred că plângeam amintindu-mi de tot ce au însemnat melodia și videoclipul pentru mine atunci, când învățasem coregrafia și o dansam în sufragerie, imaginându-mi că sunt acolo, în Africa, printre animalele din safari. 
Plângeam de fericire pentru visul meu împlinit! 

noi și rinocerii în Aquila Safari



(Bine...eu la unsprezece ani îmi imaginam că voi alerga cu felinele când voi ajunge în safari, ca în videoclip, nu că voi tremura zgribulita sub pături la 5 grade!:))



În rezervație, ne-am împrietenit cu multă lume. Printre alții, niște tipi de la o clinică medicală, cu sedii în Austria și Elveția, care erau la o conferință anuală a companiei. ÎN SAFARI! 
Ideea este că imediat ce mi-au spus că lucrează pentru o clinică medicală din Europa, am presupus că sunt clienți Carestream Health, firma pentru care lucrez eu de aproximativ 10 ani, firmă producătoare de echipamente de imagistică medicală. Mi-au confirmat că da, sunt clienții noștri :)

Ce e mai important - un cuplu de americani, de până în 30 de ani, ne-au recomandat turul vinăriilor din Franchhoek. Nu era planificat, dar din povestirile lor părea fantastic: tur drop on-drop off, la patru vinării la alegere dintr-o listă de șapte. La fiecare, aveam la dispoziție o oră să degustăm trei sau patru vinuri, și dacă voiam, să mâncăm ceva.
Personal, nu am o pasiune pentru vinuri, dar eram sigură că va fi o experiență fantastică și că vom avea parte de peisaje minunate. Așa că la micul dejun, dupa ultimul safari, Georgina și Derek, americanii care ne-au vândut pontul, m-au ajutat să rezerv turul, și când s-a întors Ionuț de la țigară, găsisem și o oferta pentru o noapte la o cazare foarte draguță acolo - Auberge La Dauphine.

 Am ales vinăriile Rickety Bridge, La Provance, Mount Chaulet și La Brie. 
 






La primele două am mers cu un tramvai - wine tram, în stil vechi, specific erei hughenoților, care au venit din Franța și s-au stabilit aici în secolele XVII-XVIII. 

Din tractoras, prin vita de vie
Apoi cu un fel de tractor, care ne-a dus chiar prin rândurile de viță de vie.









ghidul de la Rickety Bridge a fost super tare

Deși cele mai frumoase peisaje le-am văzut la Mount Chaulet, cele
mai interesante informații le-am aflat la prima vinărie vizitată-Rickety Bridge. Poate și pentru că cel care ne-a prezentat vinurile părea că avea timp să îi răspundă lui Ionuț la toate întrebările: cum ia vinul diferite arome, cum diferă modul în care este conservat etc. 

De menționat faptul că după micul dejun am plecat pe fugă din safari, ca să prindem turul vinăriilor pe care îl cumpărasem online, și care începea la ora 12.15. Noi făceam o oră jumate până în Franchhoek, iar conform Waze, ajungeam la...12.15. Eu, cu “optimismul” specific care, în astfel de situatii, funcționează ca un mecanism de aparare împotriva dezamăgirilor, mă îmbărbătam spunându-mi: “eh, sunt sigură ca avem ce face în Franchhoek chiar dacă ratăm turul!”. Am ajuns la 12.15, dar până am parcat, bus-ul care ne ducea la tramvai plecase. Uimitor, totuși, au trimis altul special pentru noi, care ne-a dus direct la prima vinărie. Încă o dată, mi s-a umplut inima de iubire pentru Africa și oamenii de aici.

După noaptea petrecută în Franchhoek, consultând un dosar cu recomandări din cameră, ne-am hotarât să...mergem la călărit. Foarte aproape de unde ne-am cazat, erau Paradise Stables(sau Grajdurile Paradisului). 
un cal curios de bastonul meu
Așa că pentru o oră, am călărit printre rânduri de viță de vie, livezi de pruni și tamarind, până în vârful dealului, înconjurați de peisaje minunate și un cer ireal. 
 
Prin vița de vie, în Francheok
Când am ajuns la grajduri, ghidul nostru tocmai se întorsese de la altă oră de călărie. M-a întrebat ce am pățit la picior. I-am spus adevarul, așa cum spun oricui mă întreaba: ”Nu am nimic la picior. E Scleroză Multiplă”. Nu a fost nicio problemă, chiar ne-a povestit de o doamna care venise în doua cârje și a călărit. Mi-a așezat o scăriță ca să pot încăleca mai ușor și am plecat, fără prea multe instrucțiuni, în urma ghidului nostru călare pe calul său. ”Caii voștri mă vor urma”.(Sună așa magic!)
Am urcat pe iepele noastre prin vița de vie, o pădure, livezi, iar la întoarcere, spre disperarea lui Ionut, l-am întrebat dacă am putea să mergem mai repede. “-Vrei?” “-Daaa!!!”. “-Sigur că putem!”. Ionuț, cum e el protectiv, să leșine. 
Așa că am mers la trap. Nu mai repede. Înainte de asta, mă mai urcasem de vreo două ori pe cal: prima dată în liceu, la țară la Iulian, un coleg de clasă, și la sedința noastră foto după nuntă. La trap- niciodată. 
Deși am simtit că organele interne își schimbă poziția între ele prin stomacul meu, am simțit pură bucurie. Râdeam zgomotos de fericire, ca un copil. 
 
În vârful dealului

Încă o experiență minunată în Africa, pe care nici măcar nu am planificat-o. Din atâtea puncte de vedere, Africa mi-a depășit așteptările <3

Cu dragoste,
Florența

vineri, 18 mai 2018

Cu scaunul rulant în Africa de Sud -Ziua 1


 
În aeroport, fericiți că plecăm

Am început să planificăm excursia asta imediat după nuntă, cam din August 2017. Visul meu de o viață, să vizitez Africa, începea să prindă contur. 

Am ales luna mai, deși în Africa este iarnă în perioada asta. Obiectivul inițial era să vedem animalele în safari, iar luna mai este favorabilă. Apoi, ne doream să nu prindem multă aglomerație. 
A fost perfect!!

Aquila Safari-Safariul de seară
Temperaturile în timpul iernii în Africa de Sud sunt între 16-20 grade Celsius maxim și între 4 și 7 minim. Noi am prins în general în jur de 20 de grade, și am avut noroc și de zile cu soare cu 21-24 de grade Celsius. Cel mai frig a fost în Safari. Cele două safariuri le-am făcut seara, înainte de lăsarea întunericului și a doua zi dimineață, la 6.30, iar temperaturile sunt și mai scăzute atunci. Noroc că ne-au dat păturici! A plouat în unele zile, dar ploile sunt scurte. 
Asta din fericire pentru noi și nefericire pentru oamenii din Capetown, care se confruntă în prezent cu o criză de apă. Nu înseamnă că se moare de sete, doar consumul apei este raționalizat peste tot, de la consumul pe apartament la baruri, restaurante și locuri publice, unde se afișează mesaje de atenționare. 

Am dârdâit amândoi

Aventura noastra a început pe 30 Aprilie. În avion. Alesesem două locuri într-un șir de trei, pe cel de la geam și de la mijloc. Eu prefer să stau la margine ca să am loc să îmi întind picioarele, dar Ionuț e înnebunit să privească pe geam în timpul zborului. Mi-am spus că probabil nu ne vom întoarce curând în Capetown, și ar fi frumos să îl vadă de sus.
Am omis că vom călători noaptea. Și pentru că începusem să am spasme pe locul prea înghesuit din mijloc, am și făcut schimb - să mă asigur ca nu lovesc pe nimeni.
Oricum nu era nimic de văzut. Noapte. Și mult ocean.

Persoana care a stat pe locul de la margine mi-a părut un barbat cam nesociabil, pe la vreo 40 de ani. A venit si s-a asezat. Fără “Salut”, fără o privire, contact vizual, nimic.
Mai târziu m-am ridicat să fac câțiva pași. Ne-am întâlnit în zona toaletelor, unde era mai mult spațiu. Vorbea engleza. Am presupus că este din Londra, unde avusesem noi escala. Îmi imaginasem că abia se urcase în avion. Noi veneam și mai de departe, din Bucuresti!
Dar nu. Am intrat în vorbă și am aflat că zburase din San Francisco, escala în Londra, și de acolo în Capetown! Cred si eu că dupa atâtea ore de zbor nu avea chef de eye contact
Mai târziu, deja el și Ionut făceau schimb de adrese de email, ne arăta poze cu soția și cei doi copii (superbi!), vorbeam de parenting, psihologie și călătorii. 
Și mă înșelasem și în privința vârstei lui. Mai ales Ionuț, care îi dăduse 35 de ani. Avea de fapt 51! Explicația era că, deși la baza inginer, făcuse mult sport. Încă făcea. Mai mult, și soția lui terminase două Iron Man (concurs sportiv ce constă în probe de înot, alergat și ciclism pe distanțe lungi). 
Ne-am despărțit  cu promisiunea să îl vizitam în San Francisco. 

Table Mountain view
După unsprezece ore de zbor îngrozitor de inconfortabile, am aterizat. Se făcuse dimineață. În sfârșit, ne puteam bucura de peisajul mult așteptat: Capetown văzut de sus este spectaculos! Imaginea Table Mountain, de la înălțime, aproape că a facut să merite cele 11 ore de zbor chinuit în scaunele inconfortabile de la British Airways. Aproape.
Mai tărziu, am urcat până aici
Deși dormisem tot zborul doar o oră, de la 8 la 9 dimineața, când am aterizat m-a năvălit energia! Așa că m-am împrietenit rapid cu Bernice, o sud africană de la serviciul de asistență pentru dizabilități al aeroportului,  care ne-a însotit până la compania de unde închiriasem masina. A rămas că ne va căuta pe 15 mai, când aveam zborul de întoarcere, să îi povestim cum a fost excursia noastră. Din păcate, nu am mai întâlnit-o, dar șederea noastră în Africa de Sud mi-a confirmat ce îmi transmisese Bernice la prima vedere: oamenii din Africa sunt fantastici!

În aceasta prima zi nu am facut nimic deosebit...eram rupți de oboseala după zbor. Doar seara am ieșit la un restaurant din apropierea complexului de apartamente unde ne cazasem, unde ne-am împrietenit cu Jadene,  Cerilia si Philippe, una din ospatărițe și cei doi manageri de la Roco Mamas. Pentru că erau chiar peste stradă de unde am stat noi în Cape Town, i-am mai vizitat și în alte seri. Este un restaurant specializat pe coaste și burgeri super, cu o echipă tânără, non-conformistă, liberă. Faptul că primul nostru impact cu Africa de Sud a fost acolo, cu tineri care dansau în restaurant, zâmbeau mereu și ne întrebau din două în două minute dacă suntem bine și mai avem nevoie de ceva, ne-a dat încredere în experiența ce urma să o trăim în Africa. Mai mult, pentru că la început eram puțin nesiguri și ne-am întors în complexul de apartamente în care stăteam după căderea întunericului, Philippe, managerul de culoare masiv și de aproape 2 metri înălțime, ne-a condus până la scară. 
Mai târziu, ne-am mai liniștit când am aflat că zona era foarte sigură, sediul poliției fiind chiar lângă noi (după cum ne-am dat seama în fiecare dimineață când ne trezeau sirenele!).

Prima concluzie la început de excursie: poate nu sunt chiar așa nesociabilă cum credeam :)
Dar ce pot spune acum, după două săptămâni, este că dacă aș vrea să îmi ușurez viața în scaun rulant, m-aș muta în Cape Town!
În postările ce urmează, mai multe despre asta și activitățile noastre din Africa de Sud!
Răsărit din Aquila Reservation, safari


Cu dragoste,
Florența