Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

vineri, 21 aprilie 2017

Nu am nevoie!...Sau am?


Cu ocazia sarbatorilor de Pasti, m-am vazut cu o matusa care sta in Germania, e plecata de multi ani acolo. Sotul ei  a lucrat acolo multi ani cu accesorii medicale de sustinere. Aparent, nu foloseam corect bastonul. Pentru ca este reglabil, mi l-a scurtat putin, astfel incat umerii sa fie la acelasi nivel cand merg.
Mai mult de atat, mi-a spus ca pentru mine ar fi mai indicat un cadru cu roti, astfel incat sa imi pastrez pozitia corecta, sprijinindu-ma pe ambele parti in mod egal. 

Inutil sa spun ca am respins ideea din start. 

Pentru ca nu as putea sa merg cu cadru. Pentru ca nu am nevoie!!
Sau am? Ce spunea el avea sens, si intr-adevar, ma simt mai sigura pe mine cand ma sprijin si pe partea stanga de exemplu, nu doar pe dreapta, cu baston...

Doar ca mi se pare ca sunt destul de ok acum... si ca merg destul de bine.

Toata chestia asta m-a facut sa ma gandesc, si sa ma intreb, daca intr-adevar acceptarea pe care o tot mentionez, este reala.
Mi se pare ca am muncit foarte mult sa ajung aici, sa fiu ok cu faptul ca merg in baston la 30 de ani. In Germania desigur, nu ar fi nimic ciudat pentru nimeni sa se deplaseze cu cadru. Totusi, imi dau seama ca in cultura noastra, pentru ca vad cum gandesc eu vis-a-vis de asta, este atat de adanc inradacinata asta incat a devenit un automatism. Este ceva mecanic sa iti fie mila de oricine care merge cu cadru. Indiferent ce varsta are, ce problema pare ca are. 
Eu simt mila cand vad chiar o femeie in varsta cu cadru. Si imi repet mereu, ca e ok sa ai compasiune. Dsr nu mila. Mila nu ajuta pe nimeni. Cum pot sa am compasiune? Ajutand activ, facand ceva pentru persoana respectiva. 

Si in capul meu se desfasoara o multime de scenarii. Imi dau seama ca, desi am lucrat la asta, tendinta este in continuare sa spun ca pot singura atunci cand cineva ma intreaba daca am nevoie de ajutor,


Pana  acolo incat spun mereu ca "ma descurc" oricarei persoane care ma intreaba daca sa imi tina usa, atunci cand plec de la sala, cu geanta de sala, baston, mainile ocupate, ! Si in momentele acestea imi dau seama ca poate totusi as avea nevoie de ajutor, si ca ar fi ok sa accept. 

Revenind la ideea unui cadru, nici nu concep asa ceva. Stiu ca este o problema la mine, si ca ce conteaza ce cred/gandesc cei din jur, daca pe mine m-ar ajuta mai mult? 
Poate pentru ca asociez ideea de cadru cu cea mai rea perioada a mea in boala, anul trecut, cand nu puteam sa ma deplasez in casa fara cadru, iar pentru afara imprumutasem un carucior. 
Imi doresc sa nu mai avem preconceptiile acestea, noi ca popor, si ca oameni. Si cum pot sa militez pentru asa ceva, cand mie persoanal mi-este greu sa trec peste ele? Ok, noi, in Romania, nu suntem obisnuiti sa vedem pe strada persoane in carucior, pentru ca nici nu ar putea merge! Infrastructura nu este, daca pe alocuri mai sunt borduri adaptate, sunt ocupate de masini parcate. Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt ca si inexistente, mereu este cate un Jeep parcat acolo (pentru ca are loc, si el e mare!).

Si ne invartim intr-un cerc vicios. Imi dau seama ca nu sunt dispusa sa ies din zona mea de confort, nu sunt pregatita pentru asta, si doar ideea ca as putea avea nevoie de ajutorul unui cadru ma nelinisteste foarte tare.

In cazul asta, solutia ar fi  chiar sa trec peste fricile astea, sa le privesc in fata, si sa fac ce am facut si cu bastonul. Am iesit in lume cu el, cu zambetul pe fata, si mi-am continuat viata alaturi de el, conducand, la plimbare prin parc, inclusiv mergand la sala in baston (surprinzator, ma simt cea mai populara "fata din scoala"! :)) toata lumea este foarte draguta cu mine acolo, si mereu sare cineva in ajutorul meu cand nu ma descurc cu vreun aparat!).  

Stiu ca trebuie s-o incerc pe asta cu cadru acum, cat ma simt bine, si nu simt ca ar fi o dependenta de cadru, pentru ca mi-ar fi de 1000 de ori mai greu sa fac asta constientizand ca AM NEVOIE, si altfel nu ma mai pot deplasa.

Este si asta parte din calatoria cu scleroza multipla :). O reimprospatare a faptului ca e important sa ma concentrez pe mine, pe ce am eu nevoie si ma ajuta, si mai putin ce cred cei din jurul meu, care poate nici nu ma cunosc, doar ma vad o data pe strada, si dupa 5 minute uita de mine :)
Cu dragoste,
Florenta

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu