Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

joi, 29 decembrie 2016

La revedere, 2016

La revedere, 2016! 

Cu tot ce mi-ai oferit, si tot ce m-ai invatat. Si se pare ca inca mai vrei sa ma inveti, asa... pe ultima suta de metri :(

Anul asta a fost pentru mine, un an in care s-au intamplat atat de multe.
M-am concentrat foarte mult pe dezvoltarea mea, si pe a ma intelege. Pentru a-mi intelege corpul, reactiile. Si cu toate astea, tot m-a surprins de multe ori.

M-a surprins in Bali, in aprilie, cand m-a dus in locurile minunate de pe idilica insula. M-a surprins cu flexibilitatea lui pe masura ce am descoperit yoga din ce in ce mai mult.(mai multe despre calatoria in Bali aici, aici, aici si aici.

M-a surprins cand m-am intors din Bali, total zen, cand atunci cand credeam ca mi-am gasit echilibrul interior, am intrat in puseu (scleroza multipla bat-o vina, tot acolo e!). Si nu asa, ceva lejer. Chiar cel mai rau puseu de pana acum (de pana atunci cel putin).
M-a surprins cum mi-am revenit, suficient de repede, astfel incat in iulie, am participat la #Swimathon2016 Bucuresti, pentru APAN si proiectul lor #LaplimbarecuSM.(mai multe aici)

2016 mi-a intarit relatiile cu prietenii buni, m-a reconectat cu prieteni vechi, m-a invatat ca relatiile care necesita efort nu sunt ceea ce trebuie, si ca e ok sa renunt la ele.

In 2016 am avut primul meu speech motivational :). Un discurs despre cum reusesc, ca persoana cu scleroza multipla, sa traiesc frumos. Am vorbit despre cat de important a fost momentul acceptarii pentru mine, si cat de mult ma ajuta in fiecare zi, in orice aspect al vietii. Mai multe - aici.


Pe 25 ianuarie o sa vorbesc din nou, in cadrul #PovestiDeIarnaCuSM, despre experienta mea, si cum putem alege sa crestem din aceste... intamplari , sa spunem. Mai multe detalii aici
Oricine este binevenit :) 

Acesta a fost si al doilea an de formare in Analiza Tranzactionala. Datorita AT-ului am vazut, practic, ce pot sa fac si cum sa fac sa imi schimb perspective, sa iau decizii noi, sa imi accept viata asa cum e ea. Iata o particica din ce am invatat despre mine si cei din jur dupa 2 ani de formare - aici. Cum pot chiar acum, chiar asa cum sunt, sa fac altceva, sa am o misiune, sa ii ajut poate pe altii in dezvoltarea lor, si sa impartasesc ce am vazut eu, pe pielea mea. Si cu ocazia asta, desi simteam ca nu am niciun chef sa ma intorc in scoala, iata ca sunt si anul 2 la psihologie :).

 2016 a fost anul in care am calatorit, in care m-am logodit, in care am invatat lucruri noi despre mine si despre lume, in care am vazut cat de multe fac si pot sa fac, si cat de norocoasa sunt ca sunt aici, asa.

ultimul nostru film vazut impreuna :)
O ultima lectie pe care se pare ca vrea sa ma invete anul asta, este cum sa renunt la atasamente. Ceea ce recunosc ca este foarte departe de ceea ce imi doresc sa fac, sau sunt pregatita sa fac. Pe 26 Decembrie, pisoiul nostru a murit :(. Un accident stupid, ca multe alte pisici, a cazut de la geam. Ai crede ca nu ar mai fi asa dureroasa o astfel de pierdere, dupa ce ambii mei parinti au plecat dintre noi. Cum spuneam, sa renunt la atasamente de fiinte vii este foarte departe de mine, si singurul lucru care ma consoleaza acum este ca moartea lui ar trebui sa o privesc ca pe alta lectie. Sa fim mai atenti, sa nu mai luam lucrurile de bune, pentru ca accidente chiar se intampla.






Va urez si voua un An Nou Bun, plin de impliniri, sanatate si ce va doriti voi!
Cu dragoste,
Florenta

miercuri, 21 decembrie 2016

Perspective noi pentru 2017

 
Pentru mine a fost un drum lung, anevoios. Pana cand am realizat ca nu sunt obligata sa fac nimic :).
Si cand chiar trebuie sa fac ceva (pentru ca sa fim seriosi, nu ne platim facturile fara sa fim obligati! :)) ), caut mici satisfactii in orice. Jobul poate nu e una din pasiunile noastre :)), si nu avem neaparat toti joburi ideale. Eu consider ca am, si chiar si asa sunt zile can pur si simplu nu am chef! Cateodata ma  complac in situatie, si de cele mai multe ori gasesc mici lucruri care ma ajuta sa merg mai departe, cum ar fi colegii, o activitate legata de munca pe care imi place sa o fac, sa invat ceva nou pentru job, chiar si de pe net, din carti de specialitate etc.

Apoi, m-am gandit ca as putea chiar sa gasesc alt domeniu in care sa profesez. Nu pot sa spun ca psihologia a fost prima pe lista mea de prioritati cand am dat la facultate. Nici macar nu am pus problema vreodata! Dupa ce am terminat masterul la ASE, am rasuflat usurata ca am terminat-o cu scoala :)). Parea ca am tot ce e nevoie: ca profil economic puteam sa fac orice, iar faptul ca in liceu am invatat italiana bine de tot imi dadea un mare avant in lumea muncii. Asa ca am inceput sa imi construiesc cariera in multinationala. Si a fost foarte bine pe plan profesional.

Pe plan personal, o data cu declinul meu fizic, lucrurile nu stateau asa bine. Cu fiecare pas pe care il faceam, din ce in ce mai nesigur, simteam cum ma cuprinde groaza. Imi faceam cele mai negre scenarii, pe care oricine cu o boala progresiva si le face in mod natural. Si la fel cum in clasa a opta, cand sufeream ca trebuie sa invat la matematica pentru capacitate :)) , mi-am dat seama ca nu vreau sa plang dupa examen ca nu am intrat la ce liceu voiam eu si m-am apucat de invatat :D, asa am refuzat ca deznodamantul meu sa fie unul pe care l-ar intelege oricine avand in vedere circumstantele. Mai exact sa ma pensionez la 30 de ani pe caz de boala, si sa traiesc din banii statului, de pe-o zi pe alta. Da , ok, nu s-a pus niciodata problema sa fac asta, dar s-ar fi putut. Ceea ce vreau sa spun este ca m-am apucat de psihologie pentru ca imi gaseam raspunsuri, explicatii logice la cum decurgea viata mea pana in momentul respectiv, si cu cat studiam mai mult, cu atat mai mult facea totul sens. Reactii pe care le aveam, tipare cu care actionam in anumite situatii. Terapia personala m-a ajutat sa fiu si mai constienta de mine, mai constienta de lucrurile pe care le fac IN MOMENTUL IN CARE LE FAC.

O sa imi amintesc mereu momentul cheie, cred eu, al terapiei mele. Ii spuneam terapeutei mele ca as fac ORICE ca sa ma vindec, sa pot sa merg din nou ca inainte, sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam. Si ea m-a intrebat daca sunt dispusa sa imi schimb mentalitatea, sa accept ca acum sunt altfel. Raspunsul pe care i l-am dat? "Da, dar nu vreau sa schimb cine sunt!". "Nu ai spus ca esti dispusa sa faci ORICE?".

Asta a fost, punctual, momentul in care mi-am dat seama ca de fapt, inconstient, nu voiam sa schimb situatia. In final, am realizat ca importanta e fericirea, si daca o pot obtine prin acceptarea a ceea ce sunt eu, asa cum sunt, renuntand la lucruri pe care le iubeam si pe care nu le mai puteam face , ca dansul, si inlocuind cu ceva mai potrivit situatiei actuale, atunci o voi face. Si de aici, lucrurile au curs in mod natural pentru mine. Toate au inceput sa aiba sens si noi oportunitati si-au facut loc in viata mea. Noi oportuitati, noi persoane, relatii care s-au consolidat.

Iar acesta este momentul in care am decis ca voi incepe sa impartasesc tot ce am invatat, atat ca terapie personala, dezvoltare personala si coaching. Imi continui pregatirea , in Analiza Tranzactionala si Facultatea de Psihologie, si in paralel voi practica si coachingul. Stiu ca am instrumentele sa fac asta, in plan sunt si workshopuri de dezvoltare pe care voi incepe sa le organizez cu o colega si multe altele! :)
Cu dragoste,
Florenta

duminică, 11 decembrie 2016

Scrisoare catre mine

 
Poate vor fi perioade mai rele. Si mai rele.Poate vor fi din ce in ce mai bune.
Si oricum ar fi, te rog, sa iti amintesti, ca mai sunt atatea lucruri de facut. Atatea locuri de vizitat, atatea momente frumoase de trait. Atatea amintiri si momente frumoase pe care le-ai trait. Atatia oameni minunati care sunt alaturi de tine si care te iubesc.

Si au fost momente groaznice. Cand au murit ai tai, cand te-ai dat peste cap cu masina, cand corpul tau ti-a aratat cat de rau poti sa fii de fapt, cand ai simtit ca ai ramas singura, cand prietenii tai au plecat, cand ai suferit din dragoste, si peste toate, aveai si scleroza multipla. Si ti-a fost frica, si iti doreai doar sa dormi. Dar te trezeai. Si ai luat-o de la capat de fiecare data. Asa ca ai trait noi momente frumoase, ai invatat lucruri noi, despre lume si despre tine, despre cei din jurul tau, ai cunoscut oameni noi, speciali, care ti-au aratat alte parti ale tale, pe care le-ai decoperit cu entuziasm.


Ai suferit cand ai dansat pentru ultima oara. La Ceainaria Cinci, la Tribal Cafe, Desi la duet,faptul ca dansai cu prietena ta, a fost maxim de distractiv, la fiecare pas simteai ca ti se sparg picioarele. Dar ai improvizat si le-a placut.Iar apoi ai decis sa nu mai dansezi. Cand auzeai Shakira, preferata ta, schimbai postul, pentru ca durea prea tare. 

Dar ai trecut de asta. Desi ai plans, ti-ai dat seama ca poate nu asta trebuie sa faci. Poate misiunea ta e sa faci ceva...stand jos.
Si te-ai apucat sa inveti ceva nou. Acum incepi al treilea an de formare in Analiza Tranzactionala si anul 2 de facultate. Poate prin psihoterapie o sa poti sa ii ghidezi si pe altii sa isi gaseasca drumul.

Poate prin blogul tau ai ajuns deja la alti oameni, care inca isi cauta drumul, si poate faci o mica schimbare in mentalitatea lor. Si merita si daca o singura persoana din cei la care ajungi schimba ceva in bine in viata ei.

Orice viata e pretioasa. Viata ta e pretioasa. Urmeaza sa creezi noi lucruri minunate, sa traiesti experiente fascinante, sa cunosti oameni speciali. Asa ca, oricat ar fi de greu la un moment dat, aminteste-ti ca ce  e greu trece, si ca ramai cu lectiile importante pe care le-ai invatat.

Si nu uita, ca te iubesc
Florenta


vineri, 2 decembrie 2016

Stoicism


Mi-a dat Ionut un articol despre stoicism ( articolul - aici ). Desi la inceput articolul mi s-a parut plictisitor, acum imi este mult mai clar cum el aplica filozofia asta in fiecare zi.

observati cat de stoic e :D

( stoic
Someone who does not give a shit about the stupid things in this world that most people care so much about. Stoics do have emotions, but only for the things in this world that really matter. They are the most real people alive.
Cineva caruia nu ii pasa de lucrurile stupide pe lumea asta, de care manjoritatea oamenilor e asa afectata. Stoicii au emotii, dar doar pentru lucrurile din lumea asta care chiar conteaza, Sunt cei mai adevarati oameni in viata.)

In special cu oamenii din jurul lui. De multe ori, mi se parea ca suporta prea multe de la anumite cunostiinte, lucruri pe care orgoliul meu nu le-ar fi permis niciodata. In momentul in care simt ca nu pic (sau nu mai pic) pe aceeasi frecventa cu anumite persoane, ma indepartez, de cele mai multe ori, pe tacute. In cazul meu se aplica principiul "nu am nevoie de genul asta de negativitate in viata mea!" :)). Mie imi este mai bine fara. Prefer sa fiu doar cu un singur prieten bun, decat cu zece de umplutura. Asta e perspectiva mea.

Si din cauza asta mi-a fost foarte greu sa il inteleg, atunci cand, din punctul meu de vedere, unele persoane il tratau cu superioritate. Eu nu as suporta niciodata! Genul asta ieftin de comportament ar fi un indicator pentru mine ca nu mai am ce cauta in acele cercuri.

Cu toate astea, el revenea, in ciuda uimirii mele. Pana am inteles, pana mi-a explicat si mi-a aratat ce se intampla. Nu zic ca este cel mai bun mod de abordare, dar mi-a aratat inca o data ce norocoasa sunt sa il am langa mine :) : pentru ca pe langa el toate atitudinile acestea fara valoare trec fara sa lase urme. Sunt sigura ca oricine care se poarta in felul acesta, are propriile nevoi neimplinite, dar nu despre asta e vorba acum.

Ceea ce pe mine ma enerveaza la maxim, vorbe aruncate in lehamite, pe el nu il afecteaza. Si nu pentru ca nu ii pasa. Tocmai asta e incredibil. Pentru ca el pretuieste in continuare acele persoane, si nu se lasa afectat de mici rautati. 
Si din cauza asta, el este cel care se intoarce la ei de fiecare data, si care insista sa tina legaturi. Initial am crezut ca este el mult prea social (vorbind anti-sociala din mine, chiar este!). Apoi cautam tot felul de explicatii, mai mult sau mai putin de natura psihologica. Poate o parte din explicatiile pe care mi le-am dat sunt justificate, dar citind articolul de mai sus, raman uimita cum el cateodata, pare dintr-o cu totul alta dimensiune! (ok, recunosc ca sunt si indragostita :P dar obiectiv vorbind, eu nu mai cunosc pe nimeni care ar accepta comportamente de genul!).

Desi initial mi s-a parut absurd, citind acest articol mi-am dat seama ca stoicismul, contrar credintelor mele anterioare, nu este numai despre "a intoarce si celalalt obraz". In exemplul din articol, se relateaza cum un pilot ce a devenit prizonier de razboi in timpul razboiului din Vietnam, a suportat torturile, foamea, izolarea, tinand aproape invataturile stoicismului, despre care studiase in facultate. In final, reusind sa dea un sens evenimentelor, si sa le considere lectii (similar -V. Frankl - "Omul in cautarea sensului vietii"). 
Cred ca, desi la un nivel muuult mai mic, dar totusi la fel de tragic atunci cand privim din interior, noi, cei care ne confruntam cu boli incurabile, sau evenimente teribile din viata noastra, am putea folosi principiile stoicismului.

We do ourselves an immense favour when we consider adversity an opportunity to make this discovery – and, in the discovery, to enhance what we find there. -
 Ne facem noua insine un favor imens in momentul in care consideram dificultatile ca oportunitati de a face acesta descoperire. Iar in aceasta descoperire, sa dezvoltam ce gasim acolo. (sursa: https://aeon.co/essays/why-stoicism-is-one-of-the-best-mind-hacks-ever-devised)

 Asa descopar lucruri noi dspre el in fiecare zi, si ma indragostesc din nou, de un om cel putin rar :). Pentru ca imi dau seama ca, din nou, nu oricine poate face asta, si din cauza asta, el este special.

PS: I-am dat articolul sa il citeasca inainte sa il public. Din nou, m-a surprins cand a recunoscut ca uneori este afectat, atunci cand oamenii la care chiar tine il desconsidera, si atunci priveste lucrurile din alta perspectiva. Pentru ca pentru el, prieteniile sunt prietenii <3.

Cu dragoste,
Florenta

Today people think of Stoics – like, you know, like they’re people who grit their teeth and tolerate pain and suffering. What they are is, they’re serene and confident in the face of anything you can throw at them.’  - 
Astazi, oamenii cred despre stoici, ca sunt oameni care isi inclesteaza dintii si tolereaza durerea si suferinta. Cand de fapt, ei sunt luminosi si increzatori in fata a orice poti sa arunci in ei. (sursa: https://aeon.co/essays/why-stoicism-is-one-of-the-best-mind-hacks-ever-devised)

marți, 29 noiembrie 2016

Ce am facut eu sa merit asta?


Imi aduc aminte ca in Bali, dupa ora de yoga, in Shavasana (pozitia cadavrului :) ) , cand imi trageam sufletul in timp ce Copacul si Crina ne incurajau sa ne relaxam fiecare particica din corp, m-am intrebat in multe dimineti "ce am facut eu sa merit asta"? Sa am ocazia sa vad locurile astea, sa cunosc oamenii acestia minunati, sa imi vad sufletul asa cum e el si sa fiu constienta de el? 

Tin minte ca am fost atat de recunoscatoare pentru viata mea, pentru tot ce mi s-a oferit, incat mi-am spus ca poate sa se intample orice cu mine cand ma intorc acasa, orice cu corpul meu, ca sunt pregatita. De fapt, chiar si inainte sa plec, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu cat de ok se poate in Bali, sa pot sa traiesc momentul din plin, si nu ar mai fi contat cat as fi tras dupa.
Coincidenta sau nu, cand m-a intors, dupa vreo 2 saptamani, am luat o raceala, un virus ceva, care m-a pus in scaunul cu rotile. Cum nimic nu e intamplator, desi imi amintesc ca ma chinuiam sa merg cu cadrul prin casa, de la birou unde lucram, la baie sau la bucatarie, reusesc sa gasesc sensul in episodul asta. 
Ca am facut bine sau nu, am reintrat in programul national. Poate asta a fost semnalul de alarma. Poate in toata perioada asta, cu suisuri si coborasuri, am fost fortata sa ma privesc asa cum sunt eu de fapt, sa invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. 
Faptul ca medicii (care printre altele m-au ajutat sa reintru in programul national de Scleroza Multipla si le sunt recunoscatoare pentru asta) acum ma acuza ca am renuntat la tratament in 2012, nu ma irita deloc. Nu regret alegerea mea, si cred ca fara perioada asta, poate nu as fi fost unde sunt acum. 
Poate as fi fost mai bine fizic. Sau poate nu.
Ce este important este ca perioada asta "si-a facut treaba". Stiu ca sunt alta acum, versiunea mea cea mai buna, si sunt gata sa impartasesc asta cu cei din jurul meu (care isi doresc asta :) ).

Mi s-a parut amuzant cum medicul care m-a intalnit intial intamplator pe holurile spitalului, eu fiind in carucior, "m-a pus la zid" ca am renuntat la tratament. Pentru ca mai apoi sa isi exprime mirarea ca nu mai sunt in carucior, si ca "asta nu se intampla de obicei". 
Nu stiu daca a fost ceva ce am facut eu, sau sunt pur si simplu norocoasa. Totusi, aleg sa  cred ca a contat ca nu m-am gandit o secunda ca o sa raman asa, ca am avut grija ce mananc, ca asa cum am putut, am facut cat sport a fost posibil (yoga, chiar inot - pentru ca m-a dus Ionut la bazin pe brate, si chiar am simtit diferenta dupa!), si nu am lasat perioada asta sa imi strice planurile (chiar am fost la examene in carucior).  

Cred ca este important sa gasesc in orice acel lucru bun, care ma invata ceva, care imi arata ceva, despre mine, despre lume, despre calea mea. Pana acum, asta m-a ajutat sa realizez ca viata mea e perfecta pentru mine, ca este exact asa cum trebuie sa fie.
Cu dragoste,
Florenta

duminică, 20 noiembrie 2016

Deci...DA!

vineri,11 noiembrie 2016
De doua zile nu mai dorm. De emotie :)

Sa incep cu inceputul.

Cand l-am cunoscut pe Ionut, era prima seara dupa o perioada destul de lunga in care simteam ca nu as vrea sa ies, sa ma vad cu prieteni. Ma simtisem destul de rau, ma duceam la servici si inapoi acasa, in zilele bune cand puteam sa lucrez de la birou. Altfel lucram de acasa, deci imi petreceam toata ziua singura, adancita in treaba. Mai veneau fetele sa ma vada :).

Intr-o seara, prietena mea buna ma suna. Curios, era prima zi in care ma simteam bine, plina de energie. Era o seara de vineri, iar o cunostiinta comuna (care a devenit ulterior o prietena comuna :) ) isi serba ziua intr-un club. M-a intrebat Mada daca as vrea sa vin la ziua prietenei noastre comune, ca a vorbit cu ea (era ciudat, nu eram asa apropiate, nu ma invitase personal, nici nu stiam de ziua ei!). In final am acceptat, pentru ca ma simteam chiar bine si aveam chef sa dansez :).Asa ca m-am dus.



Eu cu Madalina radem foarte mult. Din nimic. Bineinteles ca asa a fost si in seara respectiva. Din cauza asta, Ionut cand m-a vazut prima data, a crezut ca eram "vesela" in urma consumului :)). Eu nu beau decat foarte rar, si foarte putin, si nu fumez. Inca mai rade din cauza asta acum.

 
Cand mi-a zambit atunci cand am facut cunostiinta nu mi-am imaginat ca va fi langa mine in cele mai frumoase, dar si cele mai groaznice momente din viata mea. De fapt, nu am crezut niciodata ca nimeni va sta langa mine atunci cand voi fi fizic atat de rau, incat sa imi iau carucior, sau cand am suferit atat de mult cand a plecat mama dintre noi.
Totodata, nu am crezut ca cineva va iubi asa de mult crizele mele de ras, in care nu mai pot nu doar sa vorbesc, ci aproape nu mai respir :)). Este incredibil cum in crizele de ras, incepe sa faca si alte glume, imitand modul in care "vorbesc" eu cand nu mai pot sa vorbesc de ras.
Nu am crezut vreodata ca o sa i se para cuiva adorabil modul in care "racnesc" eu pe diferite melodii de la radio. Pe toate de fapt. Pentru ca stiu toate versurile. Toate. De la toate melodiile :)). Si le acompaniez puternic :)).
Nu am crezut ca cineva va intelege si imi va sustine hipersensibilitatea, cand incep sa plang in masina (in Grecia), si ma intreaba speriat ce am patit, doar ca sa afle ca plang pentru ca "e asa frumos aici!!!". 

yoga in Bali
Nu am crezut ca persoana de langa mine imi va intelege cele mai adanci frici, ganduri, dorinte. 
Ca ma va sustine in absolut tot ce vreau sa fac, fie ca vreau sa incerc terapie ayurvedica pancha karma in care nu ies din casa 7 zile si mananc 3 zile unt topit :)) , sau ca decid ca imi voi petrece un weekend pe luna studiind Analiza Tranzactionala, pentru ca mai apoi sa ii spun ca gata, ma respecializez, ma apuc si de Facultatea de Psihologie ca sa devin psihoterapeut (apropos, el stia de Analiza Tranzactionala inaintea mea...citise o carte despre asta...???!!! :))Da, citeste! ).
Sau ca vreau sa plec singura 10 zile in Bali in tabara de yoga!

Sau ca isi va dori sa inoate alaturi de mine la swimathon, pentru proiectul #Laplimbarecusm

Ca imi va usura viata atat de mult, atat cu lucruri practice (cumparaturi, diferite drumuri), si imi va si infrumuseta viata , poate in cele mai negre momente, cand m-a scos in parc in carucior, sau cand, la scurt timp dupa ce murise mama, mi-a propus sa participam la un concurs de cupluri la radio sa castigam o excursie. Nu am castigat, aparent nu le-a placut de noi asa mult :)). Dar pentru mine a facut o diferenta enorma!

Nu m-am gandit ca motanul pe care mi l-a adus in timp ce eram in delegatie in Grecia (surpriza!) va fi sufletul care va sta aproape de mine in zilele si perioadele lungi in care voi lucra de acasa.
primul motan-Robby
al doilea motan-Bidinea
'
Tot el a adus si al doilea motan, dupa 3 ani, ca sa nu fie primul singur!:))


 

 

 

 


Mi-a facut viata, si lumea mai frumoasa, ma invata nenumarate lectii in fiecare zi. Imi arata parti bune si parti din mine pe care sa le imbunatatesc, ma invata ca prin diplomatie ajungi departe, desi eu pot fi uneori impulsiva, m-a invatat ca orice ar fi, viata este frumoasa, si pentru orice problema exista o solutie.
De multe ori, sunt surprinsa cand invat teorie la cursul de psihologie ("nu lua nimic personal", "cand cineva e nepoliticos cu tine, este procesul lui" etc), si inteleg cum
el aplica deja asta!. 

Imi face in fiecare zi viata mai frumoasa si

DA, vreau sa fiu sotia lui!

 

 



vineri, 11 noiembrie 2016

Ce am invatat dupa inca un an de psihologie-Analiza Trannzactionala

 

La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt la fel de entuziasmata. Recunosc, au fost situatii in care pur si simplu mi-as fi dorit sa stau acasa weekendul respectiv. Si sa nu fac nimic.
Mai ales in lunile in care am avut si cate 2 workshopuri. Iar acum s-a terminat si vacanta la facultate, ma agita sa vad doar cat de agitati sunt colegii mei :))

Sa nu mai mentionez ca TOATE nuntile pe care le-am avut anul asta au fost precedate de un workshop. Si da...am avut "cativa" prieteni care s-au casatorit :). A fost "bestial" sa ma trezesc sambata dimineata dupa cateva ore de somn (sa nu uitam ca eu in general - part animal - ma culc de la 10. da. 22.00 :)) )

Da. Au fost si sunt in continuare sacrificii pe care le fac. Pe care le facem cu totii- cei care vrem si altceva. Pana la urma, sunt norocoasa, ca mi-am gasit pasiunea, ca mi-am gasit drumul.
Asa ca in fiecare duminica seara cand se termina cursul, realizam ca aveam mai multa energie decat sambata dimineata, sambata seara , si cu siguranta mai multa decat Luni dimineata! :)) Cand o luam de la capat.
Aveam mai multa energie pentru ca se terminase un nou curs, din care invatasem lucruri noi, unde experimentasem trairi noi. In care m-am si distrat, cu siguranta.

La fel ca in postarea de anul trecut - 1An_de_AT, as vrea sa trec in revista ce a insemnat pentru mine cursul de anul acesta:

  1. 1. Este vorba de proces, nu de problema

     

    Pentru ca suntem ok, si suntem intr-un proces continuu. Ca psihoterapeuti, ne confruntam uneori cu clienti care renunta la terapie. Si atunci ne gandim, ne facem procese de constiinta, ne punem intrebari "cu ce am gresit? ce as fi putut face altfel", intrebari care sunt ok, pentru ca este important sa analizam ce s-a intamplat, ce anume a determinam clientul sa paraseasca terapia si ce putem invata din asta.
    Totusi, am invatat ca este important sa respect alegerile fiecaruia, indiferent de cat cred eu ca l-ar ajuta terapia (si nu ma refer doar la clienti, ci si la apropiati). Cu totii suntem intr-un proces, vom cauta si vom accepta terapia sau orice forma de ajutor in momentul in care vom fi pregatiti. Sau poate nu o vom face. Din nou, asta tine de procesul fiecaruia din noi, si cat de adanc suntem dispusi sa cautam in interiorul nostru.
    Fun fact : eu lucrez indeaproape cu sefa mea din Londra, un coleg din Paris si doi colegi din New York. Avem zilnic o sedinta de o ora prin telefon, in care vorbim de sisteme, plati etc (pentru ca ne ocupam de platile managerilor de vanzari din toata compania, peste tot in lume). Uneori, managerii de vanzari au impresia ca sunt platiti prea putin :)) Si a devenit vorba noastra: "Este procesul lui, nu ai ce sa faci" :))

  2. 2.Am gasit un echilibru intre mine si ceilalti

     

    In primul an a fost despre mine. Au fost nenumarate momente wow.... Si mi-am dat seama ca
    pe masura ce ajungeam mai repede la sufletul meu, intelegeam mai bine si ce se intampla cu ceilalti. Si nu pentru ca "banuiam", sau interpretam. Pentru ca am invatat sa ascult. Chiar sa ascult cand imi vorbeste cineva. Indiferent despre ce. Sunt mandra de mine ca am reusit sa fac asta, pentru ca desi acum vine natural, imi dau seama ca de fapt in ziua de azi e ceva chiar greu. Cand intr-un simplu dialog, observ cum pana si unele dintre cele mai apropiate persoane sunt mereu cu telefonul in mana, distrase de orice miscare din jurul lor, hiper-reactive.
    Asa ca anul asta este despre empatie. Am fost surprinsa, pentru ca anul asta am simtit ca am avut acces la suflete "dezbracate", autentice, fara niciun fel de masti, sa vad cat de adanc merg cauzele oricarui comportament, oricarei atitudini avute la un moment dat.

    Si din cauza asta:

  3. 3. Am invatat sa nu judec

     

    Pentru ca niciodata nu stiu de fapt de ce un om este egoist, sau artagos, sau certaret, sau bagacios, mincinos sau oricum ar fi, cu mine, sau cu cei din jur. Am invatat sa vad copilul din fiecare, care reactioneaza in anumite situatii, similare cu momente din viata sa in care a supravietuit doar fiindca a reactionat in acest fel. Desi acum adult, unele reactii provin din subconstient, si sub presiunea momentului, rareori constientizam de unde provine de fapt reactia pe care o avem. Da, ok, putem spune ca pentru un adult ar trebui sa actioneze ratiunea, insa de prea putine ori suntem cu adevart adulti in ceea ce facem. Subconstientul este un spatiu greu accesibil. Si cine sunt eu sa judec? Nu am de unde sa stiu ce se afla de fapt in spatele reactiilor, cuvintelor sau atitudinilor.

  4. 4.  Nu exista probleme mai mari sau mai mici

     

    Este natura umana sa comparam. In special natural "romaneasca" poate. Mama ma intreba mereu la scoala dupa o lucrare "Dar x y z cat a luat?", imi aduc aminte ca tata mi-o dadea exemplu pe Alina Sorescu :)) care era de-o varsta cu mine ( in copilaria mea, Alina Sorescu canta, aparea la TV, avea videoclipuri, si era de-o varsta cu mine). Cred ca tata nu m-a auzit niciodata cantand :)) ca altfel nici nu ar fi deschis subiectul. Si multe alte exemple. Probabil asa cum au facut ei cu mine, au facut si ai lor cu ei. Probabil ca si prietenii mei au avut acelasi tratament. Si atunci cum sa nu comparam fiecare situatie, fiecare persoana, fiecare calitate?
    Cu atat mai mult cand vine vorba de probleme. "Dar sa vezi ce m-a durut PE MINE capul", "Tu crezi ca ai probleme? Asta e nimic. Sa vezi x y z ce a patit!!".
    Prietena mea are o vorba: "Daca nu ai nimic bun de spus, mai bine taci".Eu consider ca aceste cmparatii nu ajuta pe nimeni. Nici pe cel cu care vorbim, nici pe cel pe care il dam exemplu ( nu va suferi mai putin stiind ca ii plangem de mila!). Este clar ca toata lumea are, mai mult sau mai putin, probleme. De ce sa comparam? Ne-am simti mai bine stiind ca altii au probleme mai mari?
    Eu mi-am dat seama ca nu e ok sa fac asta. Cand cineva imi spune de o problema, cel mai important este sa ii acord timpul meu, empatia mea, si sa fiu acolo. Fara sa ma gandesc, in omentul acela, la copiii din Africa ,de exemplu. Pentru cel din fata mea, in momentul acela, asta este irelevant. Mai mult decat sa ne gandim la ce poate fi mai rau, mi-am zis :"ce-ar fi sa ma concentrez pe lucrurile bune, sa scot ce e bun, din situatia de fata?"

  5. 5. Copiii nu manipuleaza

     

    Nu am copii. Inca:). Cu toate astea, ma atrage cumva lucrul cu copiii - desi de multe ori, ma simt nesigura pe mine (cred ca asta vine din teama mea de respingere, dar asta e alta discutie:))
    In orice caz, anul asta am avut ocazia sa invat mai multe despre lucrul cu copii, am participat la un workshop educational ( exista Analiza Tranzactionala in Educatie). M-am indragostit de trainerita venita din Elvetia, care ne-a zugravit atat de bine modul in care poti lucra cu copiii. Practic, la fel ca si cu adultii. Marea diferenta este ca adultii au avut mai mult timp sa isi formeze mecanisme de aparare.
    Am ramas cu multe din acest workshop. Printre altele, mi s-a intarit convingerea ca un copil nu manipuleaza. Cred ca pare asa, pentru ca noi, ca adulti, proiectam in ei asta. Dar pana si noi, la baza manipularii, avem o nevoie neimplinita. Ei, spre deosebire de noi, adultii, au si mai putine unelte prin care sa isi exprime nevoile, sentimentele. Pentru ca poate nu i-a invatat nimeni.

  6. 6. Am invatat sa nu interpretez

     

    Sa nu presupun ca stiu despre ce e vorba. Sa nu caut sa trag concluzii. Sa ma opresc din a interpreta. In schimb, sa pun intrebari (doar atunci cand cealalta persoana este dispusa, bineinteles, sa impartaseasca), pana ce, de fapt, fiecare isi va da propriile raspunsuri. Mi se pare critic sa fiu in pozitia "nu stiu. Din cauza asta te intreb", in loc sa pun intrebari care sa ghideze spre un raspuns pe care eu cred ca il stiu.

           

        7. Am invatat ca toti avem ritmul nostru. Am invatat sa respect asta

  1.  
    A fost un drum foarte lung pentru mine, pana am invatat sa imi ascult corpul. Obisnuiam sa trag de mine in orice secunda, sa ma complac in durere, doar pentru o ambitie prosteasca... "eu pot", "BA POT!", "acum, cat mai pot" etc. Cu siguranta a avut si yoga o mare influenta asupra mea, pentru ca "exersez" sa nu trag de mine in fiecare dimineata, cand poate mi-as dori sa stau mai mult intr-o pozitie, sau sa incerc lucruri mai complicate, si cu toate astea ma opresc, atunci cand simt ca picioarele imi obosesc, cand ma dezechilibrez de prea multe ori. Incerc si maine, si poate poimaine reusesc. Si am reusit. Mai mult, in AT am invatat sa proiectez asta si pe cei din jurul meu. Imi dau seama ca fiecare are ritmul sau, ca poate daca mie mi se pare ca e pregatit pentru o noua etapa, inconstientul sau stie mai bine, si atunci este momentul sa ma dau un pas in spate. Cand mie mi se pare ca cineva are nevoie de ajutor (chiar daca uneori e evident), este important sa ii respect ritmul, pentru ca stiu ca orice ajutor as oferi, eu sau oricine, nu va fi acceptat de inconstient. 
 M-am surprins intrebandu-ma daca mai sunt la fel de atrasa de Analiza Tranzactionala ca anul trecut. Cred ca raspunsul e da, si cred ca spre deosebire de anul trecut, cand citeam carti de AT pe nerasuflate, anul acesta am inceput sa privesc si dincolo de AT, si in psihanaliza si psihologie in general. AT ramane "iubirea" mea, si imi dau seama ca este foarte important sa am cunostiintele generale de psihologie.
Mai mult, Ionut mi-a sugerat ca poate ar trebui sa incep sa practic psihoterapia, idee care mi-a suras. Curand, imi propun sa inchei un contract de supervizare, astfel incat sa pot fi psihoterapeut sub supervizare :)

Cu dragoste,
Florenta

         

luni, 31 octombrie 2016

Ce pot sa fac

Pentru ca Ionut mi-a spus o data, cand eu ma resemnasem ca nu o sa mai pot face de acum inainte cateva lucruri pe care le iubeam, ca nu o sa lasam ca boala mea sa ne limiteze. Ca o sa gasim solutii, ca exista solutii, astfel incat sa putem trai normal. Ok, poate nu o sa pot sa urc pe munte (sau poate o sa pot, Catalin a fost :) Catalin Vezetiu pe Valea Bucureasa-Malaia)Eu  recunosc, nu mai ma avant cum o faceam "in tinerete", cand dansam pe baruri :D
Catalin Vezetiu - Romania Mea


Catalin este fotograf si face si niste poze foooarte frumoase <3 Poti vedea cateva aici: Romania.mea.Catalin.Vezetiu
 
Dar am vazut ca pot in continuare sa merg la concerte - anul acesta am fost la Robbie Williams, si pentru ca am stat la peluza, pe iarba, am putut sa ma si asez cand oboseam, am fost la concertul de la Romexpo, Hollywood Vampires cu Johnny Depp si eram chiar in puseu, m-a dus in carucior :), iar la anul ne dorim sa ajungem in Polonia la Coldplay!- am calatorit atat de mult anul asta (inclusiv in Bali, unde am fost singura).
A fost amuzant cand la Hollywood Vampires, cand chiar eram in carucior, desi eram cu Ionut, s-a apropiat un baiat si mi s-a prezentat (pe numele sau Andrei). Am inceput sa rad - situatia mi s-a parut chiar comica- si i l-am prezentat pe Ionut. El a dat noroc increzator in continuare, intrebandu-l pe Ionut daca e fratele meu (!!!). Funny.

O alta situatie amuzanta a fost la un targ ai producatorilor romani la care am fost cu Ionut. Am mancat ceva, si Ionut a ramas putin in urma (pentru ca eu sunt asaaaa rapida), iar eu m-am dus sa casc gura la turta dulce :D. Nu prea mananc turta dulce (gluten, zahar etc), dar asta era cu miere si... din an in paste imi permit (cum spune Ionut, "hrana pentru suflet"). Am conversat eu cu vanzatorul , iar intre timp a venit si Ionut si a platit turta dulce. Interesant a fost dialogul intre ei doi: vanzatorul - "Esti foarte norocos sa stii!". Raspunsul lui mi s-a parut si mai amuzant: "Stiu! Imi spuneti toti! In fiecare zi!!!" :))

photo credit Denisa Paslaru
Am vazut ca pot chiar participa la...oarecum competitii sportive. Desi nu am participat propriu-zis ca sa inot, simplul fapt ca am putut face asta, si contribui intr-un proiect in care altfel nu aveam cum sa ma implic, imi arata ca de fapt, pot face atatea!
 Cum ar fi, daca dintr-o drama, ar iesi de fapt ceva frumos? Cum ar fi, daca as aprecia ce pot sa fac acum, chiar daca sunt lucruri diferite fata de ce faceam? Sau daca as aprecia ca pot sa fac in continuare aceleasi lucruri, desi altfel decat le faceam inainte? 
Ca nu mai dansez, si acum fac psihologie. Ca pot conduce in continuare, si pentru siguranta mi-am si adaptat masina. Ca acum, pot sa apreciez lucrurile din viata mea, fara sa mai existe un "dar" ("Da...pot sa dansez la nunti cu Ionut, dar nu asa ca inainte...", "da, ok, pot sa inot, dar nu mai pot sa ma duc la...zumba"). Aceste DAR-uri imi umbreau viata. De cand am inceput sa fiu mai atenta de fiecare data cand apare acest cuvant in ganduri, sunt mult mai fericita. "Dar" anuleaza practic tot ce spun inainte: "Da, sunt fericita ca pot sa dansez, DAR as vrea altceva". Mi-am dat seama ca nu este decat un obstacol. Este doar obstacolul pe care mi-l pun eu, in incercarea inconstienta de a ramane nefericita. Si atunci? Hai sa fiu constienta de el, si doar sa fiu fericita. Fara dar.
Tu poti? :)
Cu dragoste,
Florenta

marți, 25 octombrie 2016

Ce caut la bazin, in baston??!!



Am venit acasa foarte nervoasa. Nu chiar asa nervoasa, doar partial :) mi-a mai trecut dupa inot.

Da...am fost la bazin. Nimic special. Lucrurile au devenit speciale cand mi-am dat seama ca nu am unde sa parchez. De fapt aveam. Exact in capatul celalalt al complexului. Pentru ca cei de la IDM erau in lucrari, asa ca era un mare sant, si niste gropi, care impiedicau accesul in parcarea de pe partea stanga.
Ok, nicio problema, locurile pentru persoanele cu dizabilitati ar trebui sa fie goale. Surpriza! Cred ca domnul/doamna care a parcat pe unul din locuri si-a uitat legitimatia acasa, ca nu avea nimic in geam. Celalalt loc l-au transformat in locuri speciale pentru biciclete. Pentru ca cei cu biciclete au probleme de deplasare, si au nevoie sa "parcheze" fix in "poarta" bazinului. 

Pentru ca...oricum...

 "handicapatii sunt handicapati, nu ies din casa. Ce sa caute la bazin???".

Eram pornita sa il blochez de data asta pe cel care a parcat aiurea .Bineinteles ca nu as fi avut tupeu niciodata!. Nu am tupeu nici sa le atrag atentia cand ii vad urcandu-se in masina parcata pe locul persoanelor cu dizabilitati, si evident nu au nicio problema. 
Ba da, mint. O data am facut asta. Dupa ce vorbisem despre asta in terapie, "ca trebuie sa imi cer drepturile, sa nu mai stau la cozi la politie cand abia stau in picioare, sa ma bag in fata, sa le atrag atentia celor care parcheaza abuziv etc", m-am hotarat. Data urmatoare la IDM, un 4x4 parcat. Eu...varza cum eram in perioada aia, am parcat in parcarea de vis-a-vis, in fundul parcarii, unde am gasit loc. Bombanind, ma indrept spre intrarea bazinului, cand observ ca soferul era in masina. O doamna.Mi-am luat inima in dinti, si cu avant ma duc -justitiara din mine-sa imi cer drepturile :)). Ajung in dreptul doamnei, si, foarte moralista, ii arat semnul albastru din fata dumneaei, si o intreb daca stie ca este un loc special? La care doamna (foarte draguta) se intinde si imi arata legitimatia :)). De fiecare data ma uit, de data asta nu m-am uitat ca era parcata pe partea opusa locului din care veneam eu si nu aveam cum sa ma uit. Bineinteles, mi-am cerut scuze, si  i-am explicat frustrarea mea, cand vad parinti cu copii sanatosi sau barbati de1.99m care coboara elegant din masina se intra la sala (si nu au legitimatie). Doamna mi-a spus ca pateste acelasi lucru nu doar la IDM. Mi-am cerut scuze si ne-am despartit prietenele. Care erau sansele?? :)) Poate ca asa a fost mai bine, ca daca ar fi fost cineva zeflemitor, mai incepeam sa si plang :))

Pana la urma, au venit cei de la parcare (care isi fac datoria atat de bine! din moment ce parcheaza toata lumea pe singurul loc destinat persoanelor cu dizabilitati!), pentru ca parcasem cumva intre locul cu pricina si cel de langa, care se afla insa la distanta pentru ca mai e un copac. Asa ca am parcat in locul ala, care nu era loc de parcare. Si "politia parcarii" s-a infiintat imediat, sa imi spuna sa nu las masina acolo (practic , puteam sa o las, ca aveau loc sa treaca pe langa mine. Chiar as fi lasat-o acolo. Nici nu blocam pe nimeni). M-am dat jos din masina, mi-am luat bastonul si geanta de bazin si am iesit din masina. Si am inceput sa ii combat. Evident nu puteam sa ma duc tocmai in celalalt capat al parcarii. Si pana la urma, s-au razgandit si am putut parca pe un loc la cativa metri distanta de intrare, pe care erau niste balize.

Si stau si ma gandesc... Cat razboi trebuie sa ducem ca sa ajungem la ceva, ce in tari mai civilizate, este normalitate? Cand o sa se obisnuiasca societatea ca oamenii cu dizabilitati chiar exista? Nu ii vedem pe strada din cauza ca nu au cum sa se duca, nu neaparat "unde" sa se duca. 
Da, intr-adevar, sunt multe persoane care simt rusine, teama etc si de aceea nu ies din casa. Dar asta nu e ok. Iar noi, ca societate, ce facem? Chiar si putinele locuri adaptate le stricam, la transformam, le folosim in alte scopuri, Pentru ca  "handicapatii sunt handicapati, nu ies din casa".
Ar fi greu chiar si asa sa schimbe mentalitatea, dar poate cand ar vedea ca pot fi independenti si inafara locuintei, oamenii cu dizabilitati ar incepe sa traiasca altfel.
Florenta

joi, 20 octombrie 2016

SM si relatii


Cand am aflat ca am Scleroza Multipla, primul lucru care mi-a fost spus a fost "Nu discuti cu nimeni. Doar cu mama si eventual cu prietena cea mai buna. Dar nici macar. Doar cu mama". Motivul?Conform mentalitatii majoritatii persoanelor din generatia parintilor mei , "lumea" o sa ma priveasca altfel, stiind ca am o boala incurabila, cariera mea va fi sfarsita, pentru ca nu o sa mai pot ocupa un post de conducere.
Eventual prietenii o sa ma paraseasca, totul o sa fie groaznic! :))


Cand dupa 5 ani, m-am hotarat sa depun dosar pentru certificat de handicap, asistenta de la spital (pentru ca pentru dosar, este nevoie de referat de la medicul neurolog - acte necesare dosar handicap aici) m-a intrebat , stupefiata: "Vrei tu sa duci asta la tine la munca???Sa stie toata lumea?". PS: pe certificatul de handicap oricum nu scrie afectiunea, scrie doar un cod, si ma indoiesc ca orice HR (care la final, va fi singurul departament care va sti de certificat, va incepe sa caute pe google - nici nu stiu daca va gasi ceva - codul tau de handicap sau ca discuta cu alti angajati ca TU ai dus un certificat de handicap. Sa nu devenim grandiosi :) Boala noastra ii afecteaza prea putin pe altii.

Revenind... am vorbit bineinteles cu prietena mea cea mai buna de atunci despre asta, foarte putin oricum, pentru ca la momentul respectiv nu simteam ca ma afecteaza (in perioada aceea ma afectau mai mult cluburile :P). Cu mama nu am vorbit niciodata prea mult despre asta. Mama, la suprafata, era adepta principiului "problemele se rezolva daca le ignori" :)). Cadru medical fiind. Din pacate,  cancerul de care a murit nu a fost una din problemele care se rezolvau ignorandu-le :(
Prietenii care au plecat de langa mine nu au plecat din cauza bolii. Putem sa ne agatam de ideeea asta, poate unii oameni chiar vor pleca de langa noi din cauza bolii, dar cei care conteaza vor ramane. Daca nu ramane nimeni, inseamna ca inca nu ne-am gasit oamenii adevarati care vor sta langa noi. Pentru ca nu toata lumea poate face fata unei situatii ca asta. Iar asta e ok. Cei care nu pot face fata ar trebui sa plece, pentru ca altfel am fi nefericiti cu totii. Stiu cazuri de persoane care au divortat,s-au despartit, mai mult sau mai putin, din cauza asta. Sa ne imaginam cum ar fi fost daca nu faceau asta. Ei ar fi fost nefericiti, si cine suntem noi ,sa tinem langa noi pe cineva, cu pretul nefericirii lor? Si in consecinta, se stie prea bine ca atunci cand unul e nefericit, la fel va fi si celelalt. Despartirile sunt dure, in special cand  stii ca ramai tu cu boala ta. Cu toate astea, cu totii  avem dtreptul la fericire, si nu putem invinovati pe nimeni de alegerile facute in directia asta. In plus, cei care pleaca doar fac loc, si la final, vom ajunge unde trebuie sa fim. Si e valabil in orice situatie, nu neaparat cand ai o boala progresiva.

Daca as fi ramas cu barbatul care mi-a spus, cand inca eram ok, mergeam, dansam etc: "Nu stiu ce se va intampla cu tine peste cativa ani. Eu nu vreau sa raman singur la 30 de ani"?.Chiar daca nu mi-ar fi spus asta, el o gandea, si el asta simtea. Faptul ca a ales sa imi spuna si ne-am despartit, ne-a dus pe fiecare in locuri diferite, si a facut loc persoanelor potrivite sa apara in viata mea. Nu s-a intamplat imediat :). Pentru ca intre timp, am mai avut niste lectii de invatat, asa ca am cunoscut persoanele potrivite care au facut asta. Uneori cu suferinta, uneori am avut eu atitudinea gresita fata de ele, si asta este parte din drum. Uneori, am avut nevoie de singuratate ca sa realizez asta. Si din nou, e ok. Faptul  ca mi-am dat timp si nu m-am mai concentrat pe alte persoane, a fost ceea de ce aveam nevoie in acel moment. 

Am invatat ca momentele de singuratate le pot privi mai mult ca oportunitati, decat ca pe niste tragedii. Daca este vorba de o boala, poate corpul meu incearca sa imi spuna ceva. Daca nu, poate mi se da timp pentru mine, pur si simplu, pentru ca in final, sa fiu pregatita sa cunosc persoanele potrivite. Fie ca este vorba de iubiti/iubite sau prieteni. Si , in cazul meu, asa a fost :)
Cu dragoste,
Florenta
 

marți, 11 octombrie 2016

Vorbim despre asta sau nu?

Cum decizi daca spui sau nu? Cand? Cui? Cum spui ca ai Scleroza Multipla? Cum o sa te priveasca familia, prietenii, colegii, sefii? Ce e in sufletul tau cand spui ca ai SM?


Mie mi-a luat 8 ani sa ma decid.Chiar si dupa opt ani, am facut asta numai fata de cei apropiati, treptat. Prietenele mele cele mai bune (colege de munca ce mi-au devenit cele mai bune prietene) stiau, vedeau ca se intampla ceva cu mine. Desi cand m-am angajat acolo si le-am cunoscut, aveam SM de patru ani, si simptomele se inrautateau incet incet, devenind din ce in ce mai vizibile, ele mi-au lasat spatiu intotdeauna. M-au intrebat ce este in neregula, si si-au dat repede seama ca nu eram dispusa sa vorbesc despre asta, asa ca nu au mai insistat. Iar eu am apreciat nespus, iar cand am fost pregatita, au aflat si nu m-au judecat nicio secunda (cel putin nu am simtit asta :P )

Am asteptat inca doi ani, pana m-am decis sa fac blogul public. De fapt , acela a fost momentul cand am simtit ca mi-am asumat.
Un filmulet despre asumarea diagnosticului de SM, si ce implica asta  pentru tinerii din Europa aici
copyright European Multiple Sclerosis Platform

Sa vorbesc despre asta? Nici acum nu vorbesc prea mult, totusi sunt dispusa sa raspund la intrebari atunci cand sunt intrebata. Si in timp, am observat cum, pana la urma, se reduce totul la mentalitate.

In primii ani, stateam departe de absolut oricine voia sa vorbeasca despre asta. Imi amintesc ca am fost intr-un schimb de experienta in Polonia, cu tineri cu SM. Sincer? M-am dus doar fiindca era prima ocazie pe care o aveam sa ajung in strainatate :). Pe atunci, visul meu cel mai mare era sa calatoresc. Poate si pentru ca in copilarie mi se parea ceva foarte indepartat, daca nu imposibil. Acolo am cunoscut multe persoane cu SM, straini in special, care erau dispusi sa vorbeasca despre asta cu atata usurinta. Ceea ce pentru mine era de neconceput. Preconceptiile cu care am fost crescuta imi spuneau ca daca vorbesc despre asta, ma victimizez, iar eu nu eram o victima! Din cauza asta, toti cei de acolo mi se parea ca se victimizeaza. Cu toate astea, a fost primul contact cu altfel de idei, si cunoscand acele persoane, care s-au dovedit a fi atat de speciale pentru mine, un sambure de "uite ca se poate" mi-a fost plantat in principii. 
Bineinteles, dupa acea experienta, tot au mai trecut multi ani, dar nu despre asta e vorba.

Am spus ca am SM cand m-am simtit pregatita. Nu inseamna ca pe unde ma duc, este cartea mea de vizita. Nu inseamna ca imi doresc sa fiu "Florenta, fata cu SM" si atat. Ok, pot fi "fata cu SM", care insa face atatea lucruri incat uita ca are SM. Si cei din jurul meu uita ca am SM. Ne amintim doar cand ma busesc de pereti cand imi pierd echilibrul (ceea ce se transforma mereu in ceva amuzant) sau cand imi aduc aminte ca m-am ridicat si am plecat fara baston, ca si cand nu ar fi nicio problema, si ma impiedic dupa primii doi pasi ( din nou, amuzant!). 

Ceea ce este mai important este ca, scriind despre asta, simt ca nu mai trebuie sa ma fofilez, ca las in aceste randuri toata presiunea pe care o simt. Si in acelasi timp, nu ma mai preocup ca "ma victimizez", pentru ca stiu, in interior, ca nu sunt si nu am fost niciodata o victima, si ca imi traiesc viata asa cum vreau. Pur si simplu traiesc cu asta, o accept, si nu numai ca nu ma impiedica sa imi urmez calea, m-a si ajutat sa ma descopar.

Mai mult, scriind despre asta, si despre cum am invatat si am vazut ca ma pot dezvolta din cauza si datorita SMului, imi doresc sa pot ajunge la cei care simt ca nu mai au putere, la cei care au nevoie de inca ceva sa mearga mai departe, sau pur si simplu la cei care sunt dispusi sa dea un click :)
Cu dragoste,
Florenta

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Normalitate

 5 Octombrie 2016

Astazi am fost la fundatia Motivation, unde mi-am adaptat masina, astfel incat sa pot frana si accelera utilizand o maneta. Pentru ca mi-am schimbat masina acum ceva timp, si desi ma simt bine acum sa conduc, pentru siguranta, vreau sa am si optiunea asta. In plus, nu vreau sa fiu iar in situatia in care nu ies din casa, din cauza unui puseu.

Am asteptat cam patru ore pana a fost gata, si am fost placut impresionata ce am vazut acolo, in timpul asta.
Persoane aflate in carucior care pur si simplu traiesc, lucreaza, a caror atitudine nu tradeaza nicio secunda handicapul. Pentru ca au ce le trebuie sa faca asta, se pot deplasa fara probleme in cadrul fundatiei. Exista rampe peste tot, acolo unde sunt scari este si lift. Nu stiu cum sa explic asta... chiar sunt persoane ca toate celelalte, la care in niciun caz nu m-as putea uita diferit (asa cum se uita lumea la mine pe strada ca merg cu un baston). Pentru ca ei se simt in largul lor, ei se simt independenti, si atunci atitudinea lor reflecta asta. Si nu inspira mila. Inspira... normalitate. 

Handicapul? Sa nu poti sa faci pentru tine si in general, lucruri de zi cu zi.Si asa cum persoane care nu au nicio problema cu mersul prefera sa parcheze masina in buza restaurantului , ceea ce gasim ca normalitate,la fel persoane care nu se pot deplasa pot face toate lucrurile de care au nevoie, doar daca spatiul este adaptat nevoilor lor.


In Romania, daca am lua oricare din persoanele cu dizabilitati de acolo, si am duce-o , sa spunem, in Romana - centrul capitalei, probabil ca ar inspira mila, pentru cei mai multi dintre trecatori. De ce? Nu neaparat ca isi doreste sa inspire mila, ci ca, la modul propriu ar fi neajutorata: neajutorata cand ar trebui sa urce in autobuz (desi mijloacele de transport in comun ar trebui sa fie adaptate), neajutorata sa ia metroul ( din cate stiu eu, nu exista lift de la Romana pana pe peron), neajutorata daca si-ar dori macar sa mearga de la metrou pana la ASE, de exemplu, pentru ca nu ar putea urca si cobori bordurile. 

Aici, statiile de metrou cu lift pentru persoane cu dizabilitati Lista
 
Nu mai vorbesc de alte cartiere, unde mai sunt si masini parcate pe trotuar si oricum nu exista nicio sansa de a urca sau a cobori bordurile, chiar si daca, printr-o minune, exista rampe de acces.

Eu am avut nevoie de carucior pana acum doar o perioada foarte scurta. Totusi, am vazut ce inseamna limitarile impuse de infrastructura.
Daca atunci cand ma gandesc la o persoana cu dizabilitati, simt tristete, este din cauza vietii la care sunt supuse aceste persoane in Romania, in primul rand. Nu este imposibil, de exemplu, sa te angajezi in orice companie, dar incearca sa te angajezi in Piata Victoriei, unde este atat de aglomerat mereu. Rampe de acces, clar nu sunt peste tot, asa ca daca firma respectiva nu are parcare subterana, lift de acces de la subsol pana in birou, fara "capcane" la praguri, este o adevarata provocare.

Mai apare si problema mentalitatii. De multe ori, persoanele cu dizabilitati refuza sa dea ochii cu "lumea" tocmai din cauza privirilor, si al sentimentului de mila pe care, fara sa vrea, il genereaza. Desi asta este problema celor care aleg sa simta mila. Un sentiment inutil, din punctul meu de vedere, care nu ajuta pe nimeni, nici pe cel care il simte, nici pe persoana fata de care exista acest sentiment. Pana la urma, atunci cand simtim mila, speram sa treaca repede. Nimeni nu isi doreste acest sentiment, nu e ca si cand in loc sa ne gandim dimineata "ok, azi voi fi fericit, imi doresc sa rad toata ziua", gandim "azi imi doresc sa imi fie mila" !!. 

Asta este o fateta a mentalitatii.

O fateta , poate si mai neplacuta, este cea a preconceptiilor legate de persoanele cu dizabilitati. Desi acum se vorbeste muuult mai mult ca in trecut de integrare, de multe ori se vorbeste de integrare pana la un punct. Pana la punctul in care nu ne afecteaza personal, viata personala. Ok, da, persoanele cu dizabilitati pot sa munceasca, ar trebui sa se plimbe, atata timp cat nu sunt "cu mine in casa". Multi parinti le spun copiilor, referitor poate la un eventual partener "sa nu imi vii acasa cu asa ceva!". Nu vreau sa intru in discutii de genul "dragostea invinge", sau "orice este posibil", este doar un indicator al faptului ca totusi, persoanele cu dizabilitati nu sunt tratate fara discriminare, iar daca sunt, asta este doar pana la un punct.

Nu contest faptul ca a trai alaturi de o persoana cu dizabilitati poate fi dificil. Ma uit uneori la Ionut, doar cand mergem la cumparaturi. Cand ne intoarcem, el tine cate un bax de apa in fiecare mana, o sacosa mare cu ce am mai luat, ghizdanul cu laptop daca vine de la munca, eventual si geanta de la sala, iar eu il ajut doar carandu-ma pe mine , pentru ca nu pot mai mult :)). Este o imagine funny, mai ales ca de multe ori, ma mai si sprijina. Iar noi suntem cazul fericit, in care el se duce la sala si poate sa care atat. Poate in unele familii, femeia este cea care este alaturi de persoana care are genul asta de nevoi. 
Cu siguranta este dificil si din punct de vedere psihic, si moral. De aceea, cred ca nu oricine poate face asta. Dar in acelasi timp, nu oricine poate iubi un soldat in armata, care pleaca mereu de acasa si ca job, isi pune viata in pericol. Si asta e ok. Ce nu e ok, este sa ingradim vietile altora din cauza mentalitatii.

Da, persoanele cu dizabilitati au nevoie de ajutor. Dar nu cred ca este cineva care nu are. Ajutor de orice fel. Poate unii din noi simtim ca nu putem merge mai departe fara masina (desi nu este nicio provocare fizica), nu vedem fara ochelari, sunt situatii in care avem nevoie de ajutor sa caram ceva doar pentru ca este prea greu.Sau sprijin moral. Faptul ca este nevoie de ajutor pentru lucruri la care majoritatea persoanelor nu au nevoie de ajutor nu inseamna mila din oficiu.
Cu dragoste,
Florenta

luni, 3 octombrie 2016

Cum nu mă las copleșită

 
Scleroza Multiplă poate fi copleșitoare. Este, de multe ori. Ca de altfel orice problemă pe care o avem, în momentul respectiv, este copleșitoare.
Dar, din cauza asta, acum o problemă care știu că se poate rezolva, chiar dacă depun ceva efort, nu mai este copleșitoare. Pentru că se rezolvă.
Și atunci, cu asta ce fac ? Care nu se rezolvă? (cel puțin momentan, și din câte știm noi).

În timp, mi-am creat activități, sau obiceiuri, zilnice sau pur și simplu asumate, astfel încât știu că ies teafără și din cele mai negre situații.

  •   în primul rand, mi-am inchis ceea ce în Analiza Tranzacțională se numesc "escape hatches". 

Sau portițe de ieșire. Oricât de brutal sună, mulți dintre cei cu SM se confruntă cu depresii grave. Viitorul nu sună bine. Așa că de multe ori oamenii, conștient sau nu, mai au un as în mânecă. În AT sună asa: "Dacă lucrurile devin prea grele, pot să înnebunesc / să îmi iau viața" (cf Berne ).
Cum închid aceste portițe? Îmi fac o promisiune mie că, oricât de grea ar deveni situația, nu voi recurge la soluțiile acestea.
Este important ca promisiunea să fie făcută sincer. În terapie, terapeutul are diferite modalități de a verifica congruența promisiunilor clientului când vine vorba de asta (din tonalitate, limbajul corpului etc). Cred că pentru cine nu e în psihoterapie, o promisiune sieși, eventual cu voce tare, este o idee foarte bună.
Este un subiect delicat și este important să ne recunoastem noi nouă, în primul rând, atunci când avem asemenea gânduri. Să le conștientizăm și să închidem capitolul. Viața cu SM poate deveni destul de grea, Cu toate astea, de obicei puseele trec. Și când au trecut, au urmat noi clipe fericite, momente frumoase, pe care le-aș fi pierdut.
Și daca puseele nu trec pentru o perioada prea lungă, există întotdeauna șansa să găsim o nouă soluție, să apară un nou medicament care sa funcționeze, sau pur și simplu o soluție pentru noi. Să realizăm că ne putem bucura de viață și în baston, și în cărucior, chiar și în vârful patului.

  • Mindfulness. Meditatie. Sau orice ne calmeaza.

Dupa ce a murit mama, am avut primul puseu groaznic. Piciorul drept era...de lemn. Nu puteam să îmi mișc gleznele deloc. Normal că eram deprimata, normal că simțeam că toate merg prost. În momentele grave, avem tendința (noi ca oameni), să readucem în prezent toate rănile neînchise din trecut, ca sa ne "dovedim" că "toate merg prost". În Analiza Tranzacțională asta se numește "collecting stamps"- colecționăm timbre (mai multe informații despre asta în TA Today - Ian Stewart & Vann Joines). Pentru ca apoi să ne putem plânge liniștiți de milă ( sau să reproșam persoanelor care în repetate rânduri simțim că au greșit față de noi etc).
Este simplu de spus că "treci peste", când de fapt, atunci când "treci peste", de fapt trimiți totul în subconștient, și așa mai "colecționezi niște timbre". De care iti vei readuce aminte ca le ai când te vei confrunta cu următoarea problemă.
Și atunci , din nou, simțim că "le am pe toate".
Pentru că nu știam să fac asta, am început să meditez ascultând mp3uri cu "guided meditation" (meditație ghidată). Câte 30 minute, o voce plăcută ghidează, în imaginație, relaxează. Mă concentram doar pe acea voce și ce spunea ea (chiar daca nu reușeam la început să fac asta- o mie de gânduri mă invadau în minutele acelea, cu exercițiu se poate obține concentrarea). Și după mă simțeam mai bine. O zi, două...o saptamână...o lună..cât am avut nevoie. Am facut asta, și am depășit și depresia, și puseul.

  • Time-out.

Am învatat să mă opresc. Să mă opresc din a încerca să "depășesc momentul". Și fac asta în continuare. Cu orice situație mă confrunt, nu neapărat când moare cineva!!!.
Dacă sunt tristă din cauza unei prietene, iubitului, jobului etc, accept asta, îmi iau timp să bocesc sau să fiu ofticată, să mă gândesc la asta, să mă gândesc dacă motivul pentru care sunt supărata este într-adevar cel pe care îl cred eu și nu altceva... Dimineață spuneau pe Radio Guerilla cum faptul că atunci când esti trist nevoia de a asculta melodii triste este normală, pentru că ne ajuta să "scoatem afară" emoțiile, și cum spuneam mai devreme, să nu le trimitem în subconștient "pentru mai tarziu".

Și să mă opresc din alergătură. Să îmi iau timp pentru mine. Chiar dacă asta înseamnă să întârzii la o întâlnire, să lipsesc de la o ieșire cu grupul, să nu muncesc peste program sau chiar să imi iau o zi liberă.
  • Stau afara cât de mult pot

Da, inclusiv iarna. Eu simt că frigul îmi face bine de fapt.
Și în general, chiar dacă nu am cu cine, profit de orice moment să ajung în cel mai apropiat parc să stau afară (citesc, scriu, ascult muzica, sau pur si simplu stau și contemplez :D ).
Ieșitul din casa schimbă radical starea de spirit. Chiar dacă "mă plimb" până la magazinul din colț, cu pretextul de a cumpăra... șervețele.
Când e frumos afară e cu atât mai bine. Asta nu înseamnă că este o condiție .

  • Fac lucruri pentru mine

Indiferent dacă e vorba de un curs opțional (deși un curs cere sacrificii, știu că îl fac pentru mine, și că la final beneficiile vor cântări mai mult decât niște weekenduri în care poate oricum nu făceam mare lucru), sau nu știu...un tratament facial, îmi aloc dreptul să fac unele lucruri doar pentru mine. Cu toții avem nevoie de resurse, și dacă ...shoppingul de exemplu, este o activitate de unde ne luăm resursele (cu asta și pierdem alte resurse, dar ce contează?...:)) ) atunci hai să lăsăm altceva să ne distragă atenția, și să ne întoarcem la noi.
  • Zâmbesc

 

Cred că eram în clasa a 8a când am auzit prima dată de asta. Și de atunci o fac. Chiar dacă sunt foarte supărată, îmi iau timp, mă gandesc la asta, dupa care... îmi trăiesc viața zâmbind. Oamenilor pe strada, celor din jurul meu, uneori zâmbesc degeaba, când nu am cui. 
În cartea lui, "Emoții date pe față", Paul Ekman spune cum chiar mimarea unei expresii faciale induce emoția respectivă.



De multe ori, pare că se întâmplă lucruri prea grave care nu pot fi depășite sau că e prea greu. Poate e prea greu, și nimeni nu ar trebui să treacă prin asta, sau poate că trebuie doar să schimbam puțin unghiul din care privim :)
Cu dragoste,
Florenta

marți, 27 septembrie 2016

La Cafenea cu bunica-mea


O seara memorabila. Si distractiva. Neasteptat de distractiva. Pentru ca din nou, tine de mine, cum aleg sa traiesc.

Bunica-mea a vrut sa mearga la teatru. Eu, ca o nepoata buna ce sunt, m-am adaptat , asa ca am luat bilete la Cafeneaua, la TNB. 
Sa va povestesc putin de bunica-mea. Daca va imaginati o bunicuta blanda, in genul celei din reclama de la uleiul Bunica, va inselati :)). Ca sa nu spun ca e "fitza", bunica-mea este cel putin... "neconventionala". La cei 84 de ani, bate hipermarketurile si magazinele, sa "caste gura" cred ca zilnic. Este foarte amuzant cum se duce la cumparaturi la cea mai indepartata piata "pentru ca e mai ieftin". Si pentru ca poate. In acelasi timp, nu o sa pot sa o privesc niciodata ca pe o bunicuta ramolita, pentru ca nu e. Din contra, este atat de activa, si atat de conectata cu ce se intampla. Nu iese din casa nearanjata, manichiura si pedichiura nu sunt ceva de domeniul trecutului, iar de vopsit la par s-a lasat doar in ultimii ani. Nu ii plac videoclipurile lui Lady Gaga (nu eu i-am aratat).
In copilarie, o vedeam ca un dictator. Si cred ca este in continuare asa, doar ca acum nu prea mai are in fata cui sa-si impuna parerile si punctele de vedere. Si acum, pot sa vad asta ca pe ceva amuzant.

De exemplu, ieri dimineata cand am plecat la munca, am petrecut jumatate de ora in fata sifonierului gandindu-ma cu ce as putea sa ma imbrac, astfel incat sa fie multumita si sa nu comenteze :)). Pana la urma, am ales tot blugii taiati cu care voiam sa ma imbrac in prima faza, cand am realizat ca e absurd sa irosesc atata timp pe asta, avand in vedere ca oricum nu o sa fie adecvat din punctul ei de vedere :)). Uimitor, cand m-a vazut seara,  nu de blugi s-a legat in primul rand. Prima intrebare a fost "Dar nu te-ai pieptanat?" :))). Ma pieptanasem bineinteles, cand plecasem de acasa, dar probabil dupa 9 ore la birou, nu mai aratam ca scoasa din cutie. Apoi, s-a trecut la subiectul blugi, pe care "i-am taiat eu sau asa erau? Foarte eleganti!" :)). Si oricum, "nu mi-e frig cu gaurile alea?". In final, i-am spus ca sunt noi (abia i-am cumparat in weekend), si ca i-am imbracat special sa o impresionez pe ea :D. A ras. 

Apoi am ajuns la teatru. Trecand peste imaginea amuzanta in care eu, la 30 ani, ma sprijineam de ea si in baston, iar ea topaia pe langa mine :)), normal ca a vrut program la teatru. Niciodata nu cumpar programul la teatru, probabil pentru ca toate informatiile din program si de zece ori mai multe le gasesc pe net, si pentru ca sunt 10 lei inutili cheltuiti pe o hartie. Acum am cumparat, pentru ca bunica-mea voia program. Pe care l-a flendurit putin, si mi l-a dat sa i-l duc lui Ionut :)). I-am zis sa il ia acasa sa il studieze bine, de toti banii :))

 Piesa a fost foarte draguta. Am stat la loja, de unde se vedea foarte bine. Inainte sa incepa piesa, mi-a spus ca singura problema ar fi daca nu ar auzi. Nu mi-am facut probleme, eram sigura ca sonorizarea va fi buna. Din pacate, nu a fost atat de buna :(. Eu auzeam destul de bine, desi uneori chiar si mie imi era greu. La 84 de ani, desi alearga de colo colo, auzul nu mai este asa bun, si a ratat destul de multe din piesa din cauza asta. Deci un punct in minus pentru sonorizarea la TNB, desi am fost placut surprinsa sa vad ca lifturile sunt functionale. Am avut oricum, destul de multe trepte de urcat.

In legatura cu parcarea, am putut parca in parcarea lor, desi ca de obicei, angajatii din parcare ma trimiteau sa parchez in fundul parcarii. Am spus ca nu pot sa merg prea mult, asa ca m-au lasat sa parchez mai aproape, ca mai apoi sa vad masini luxoase parcate chiar in fata teatrului. Masina mea nu e asa luxoasa. Asta e. Data viitoare o sa stiu.

Pana la urma, trebuie sa ii multumesc "lui mamaie" ca am ajuns la TNB dupa ceva timp. Ca experienta asta m-a facut din nou sa realizez ca , desi incerc sa nu fac asta, totusi uneori ma privez de unele lucruri la gandul ca nu o sa pot sa merg, ca nu o sa rezist sa stau atat de mult jos etc.


 Inca mai am lucuri de invatat despre mine, si vad ca pot sa folosesc orice intamplare ca sa fac asta. Imi doresc sa ajungem in societatea asta in punctul in care lumea nu mai e socata cand vede un tanar in baston, oamenii cu dizabilitati nu isi mai pun problema daca "pot sa fac asta", ci "cum pot sa fac asta", cand noi, ca persoane cu dizabilitati, ne apreciem noi in primul rand, pentru ceea ce suntem, in ciuda unor asa-zise limitari. Sa ne concentram pe ce putem face mai mult decat pe ce nu putem face.
Cu dragoste,
Florenta


duminică, 25 septembrie 2016

Sa acceptam. Sa ne schimbam viata

Scleroza Multipla nu inseamna izolare. Nu inseamna o viata traita mai putin , decat daca noi alegem asta. 


Stiu ca primul impuls este de retragere, de izolare, de a ne adanci in singuratate si depresie, atunci cand simtim ca al nostru corp nu mai colaboreaza cu noi, ca parca insasi viata noastra conspira impotriva noastra.
Ca pare ca atunci cand cei din jurul nostru ne ofera ajutor in diferite situatii din obligatie sau mai rau, din mila.Si atunci incepem sa ne hranim suferinta cu propriile ganduri, ne sabotam singuri alegand sa stam in casa, justificand atunci cand cei al caror ajutor il refuzam "nu stiu...ei nu stiu cum e". 
Bineinteles ca nu stiu cum e, nu stie nimeni cum este cu adevarat experienta noastra interna, nici macar cei care sufera de o conditie similara.Pentru ca fiecare dintre noi suntem unici, cu o istorie unica, suferinte individuale, intamplari mai mult sau mai putin fericite prin care am trecut, peste care se adauga si asta. Scleroza Multipla, cu toate limitarile ei, depresiile si gandurile negre asupra viitorului.

Si atunci da...cel mai simplu este sa alegem singuratatea, sa stam in casa, departe de ochii , eventual, plini de mila ai trecatorilor pe care i-am intalni daca am alege sa iesim la o plimbare in jurul blocului, sau in parc. Trecatori necunoscuti, care oricum, intr-o ora ar uita de noi pentru totdeauna. Vecini care ne-ar arunca o privire graitoare timp de 1 secunda, ochi care ar spune "saraca/saracul", si care in 20 minute s-ar intoarce la necazurile sau bucuriile lor, la familiile lor si vietile lor. Si noi, pentru acea secunda in care simtim ca ni se rapeste demnitatea, am alege sa traim in izolare, sa stam in casa. 

Dar cum ar fi sa nu facem asta? Cum ar fi sa ne schimbam putin perspectiva?
Pana la urma, nu avem cum sa controlam ce fac, ce gandesc, ce simt cei din jurul nostru. Putem doar sa controlam ce facem , gandim sau simtim noi. Cum ar fi daca, sa zicem, pentru a fi NOI fericiti, am trece peste orgolii, peste ambitii absurde ca "pot si singura, nu am nevoie de ajutor" atunci cand cineva ne ofera ajutor cand ne vede ca ne chinuim in mod evident cu o plasa de cumparaturi pe scari, am renunta la a ne lupta cu noi si corpul nostru, in favoarea unei vieti linistite, unor experiente care pot deveni frumoase, in loc de chinuitoare?

Initial, am fost atat de surprinsa cand am aflat ca pentru proiectul APAN afectiuni-neurodegenerative.ro, #La Plimbare cu SM, pentru care am inotat la Swimathon 2016, nu avem beneficiari suficienti. Am reusim sa strangem bani, sa adunam voluntari, dispusi sa asiste persoane cu SM in diferite activitati in care ar avea nevoie de ajutor (de la cumparaturi, plimbari in parc, terapie etc), dar nu avem beneficiari ?!. Chiar sunt oamenii asa independenti in Romania, care nu au nevoie de niciun fel de ajutor?


Apoi m-am gandit mai bine. Initial, mi s-a spus ca eu as fi unul din beneficiari. Reactia a fost de respingere instantanee. Eu nu am nevoie! Serios? Chiar nu am nevoie, sunt atat de independenta, pot sa merg oriunde fara ajutor? Stiu bine ca asta nu e adevarat. Aseara, de exemplu, dupa 1000 de ani, am fost la cumparaturi in Mall. Mult spus "la cumparaturi". Am intrat intr-un magazin de haine, de unde mi-am luat o bluza si o pereche de blugi. De ce dupa 1000 de ani? Pentru ca pur si simplu, sa merg la cumparaturi in Mall este un efort destul de mare pentru mine, asa ca am inceput sa imi iau haine online. Nu este nici pe departe la fel de distractiv, pierd toata distractia "shoppingului" cu prietenele, dar tot trebuie sa ma imbrac! Aseara, s-a nimerit efectiv sa ajungem in mall dupa o iesire cu prietenii in oras, si sa stam la o cafenea fix la intrarea intr-un magazin de haine. Din nou, s-a nimerit ca prietenele mele bune sa fie cu mine, asa ca m-au insotit in magazin.
Deci da, am nevoie de ajutor, si daca initial m-am simtit intr-un fel umilita la propunerea de a fi beneficiar, imi dau seama ca am un punct de vedere la fel de gresit. 
Motivul pentru care, intr-adevar, nu mi s-ar parea corect acum, ca eu sa fiu unul dintre beneficiari, este pur si simplu ca am considerat prea putin ca am trait in izolare vreodata, ca ma simt independenta financiar sa imi rezolv multe din probleme pe aceasta cale, si nu in ultimul rand, ca in jurul meu roiesc in fiecare zi o gramada de "ingerasi", care imi fac viata mult mai usoara. Pe de alta parte, pana la urma as putea sa accept, la gandul ca pentru ei este la fel de greu poate. Acest program isi propune sa le usureze viata si celor apropiati, pentru ca si pentru cei din jurul nostru este o problema reala, si ei trebuie de multe ori sa isi modifice programul in functie de noi si de nevoile noastre. Da, ne iubesc, si noi ii iubim, si tocmai din cauza asta ar trebui sa ne gandim si la ei.  

Cred ca asta este o atitudine care poate fi schimbata. Cred ca beneficiile pe care le-am avea acceptand ajutorul celor din jur ar fi mult superioare sentimentelor de dependenta, de "cersesc mila" pe care multi dintre noi ajungem sa le simtim la un moment dat. In primavara acestui an, cand am avut cel mai rau puseu de pana acum, dupa o destul de lunga perioada in care nu am iesit din casa, am acceptat ca Ionut sa ma scoata cu caruciorul la noi in parc. Si din acea seara, mi-am schimbat starea de spirit la 180 de grade. Pentru ca mi-am dat seama ca depind, in mare parte, de mine si de atitudinea mea, privirile celor care ma intalnesc pe strada, si de fapt, daca eu consider ca nu are de ce sa le fie mila de mine, atunci ce simt si gandesc ei este doar problema lor. Nu o sa imi refuz plimbarile in parc (dupa care sunt atat de disperata!) doar pentru ca cei din jur isi doresc sa simta mila. 

Asa ca, desi uneori abia ajung pe prima banca din parc, si cand o fac ma prabusesc, fericita ca am reusit sa parcurg drumul de la scara la parc, o sa continui sa ma duc cat de des pot sa citesc acolo :) Si cand o sa am nevoie de mai mult ajutor, o sa il cer, si o sa il accept, pentru ca am cu siguranta mai multe de invatat si sunt mai multe de trait afara, decat in casa!
Cu dragoste,
Florenta