Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 10 iunie 2019

Primele trei luni din viață ale Aidei

A fost greu?
Eram și suntem așa de entuziasmați de ea încât nu putem spune că ea este motivul pentru care ne este greu. Și nici nu cred asta. 


Lucrurile s-au complicat odată cu puseul meu. Am pornit în drumul ăsta mai mult singuri știind că nu o să avem mult suport. Am învățat să-i facem băiță privind videoclipuri de pe YouTube. Adevărul este că mediul online și cărțile de parenting și psihologie pe care le studiez eu au fost stâlpii noștri. Și bineînțeles cel mai important a fost că ne-am avut unul pe celălalt. În momentele cele mai grele și copleșitoare, când presiunea era din ce în cel mai mare, am știut să ne oprim și să vorbim unul cu celălalt. Asta nu înseamnă că nu am avut și discuții contradictorii, poate chiar ne-am și certat când presiunea era prea mare, dar de fiecare dată ne-am cerut scuze unul celuilalt și am discutat despre adevăratul motiv pentru care am avut respectivele discuții. Cel mai important a fost că fiecare din noi a putut să înțeleagă ce simte celălalt când lucrurile o luau razna.

M-am simtit uneori judecată că am ales sa fac copil în ciuda bolii.

Recent la recuperare unei doamne i-au dat lacrimile si m-a felicitat că sunt curajoasă. La fel și medicii de la Spitalul Militar de la secția de recuperare, unde am început un program de reabilitare dupa puseu.
Îmi dau seama ca eu sunt de fapt cea care mă judecam. 
Începând cu primele ei zile de viață simțeam nevoia sa îi cer iertare mereu, îi repetam în timp ce o țineam în brațe că îmi pare rău că nu pot fi o mamă perfectă pentru ea. Pentru că ea e perfectă. Încă îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba în brațe, când ea, deja la trei luni, e așa curioasă, atentă la tot ce se întâmplă în jur, își dorește să exploreze și să descopere ce îi rezervă lumea asta nouă pe care a ales-o. Dar ma obișnuiesc că pentru genul ăsta de explorare e "tati". Iar Ionuț mi-a subliniat faptul că acum îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba din Adult, ca pe un statement, ca pe o explicație rațională, un fapt cu care va trebui să se obișnuiască. Așa stau lucrurile. 

”Mami nu se poate plimba cu tine în brațe. Mami se poate dezechilibra și așa e bine pentru tine. Noi facem alte lucruri împreună”.
 
Ionuț... care încă reușește să mă impresioneze după aproape șase ani. Pentru faptul că l-am cunoscut, că a intrat în viata mea și o face de un miliard de ori mai bună, din toate punctele de vedere, mi-am găsit numeroase explicații, mai mult raționale. Azi dimineață mă gândeam cât de mult a atârnat de fapt... norocul. Îmi dau seama uneori că de fapt, sunt pur și simplu norocoasă că a intrat în viața mea, sunt norocoasă pentru cum e el, pentru cum s-a format el, singur, în ciuda greutăților pe care le-a avut. De multe ori mă gândesc că o dată cu decizia lui de a-și continua viața alături de mine, a ales greul în continuare. Știu că el nu gândește așa, nu simte așa și mă va certa că am scris asta, dar e important pentru mine să rămân conectată la realitate. Știu că el vede în mine alte lucruri și pentru acele lucruri a rămas. Și eu cred că ce avem e unic, cu toate astea cred că e nevoie de mult curaj să rămâi lângă o persoană cu o boală progresivă. 

Ce ne-a ajutat să depășim perioada asta și momentele în care amândoi eram atât de copleșiți încât începeam să ne certăm între noi a fost faptul că am putut să ne oprim în momentele acelea, să facem un pas în spate, să ne găsim explicații pentru care ne simțim așa și să le discutăm. 

Foarte important este și faptul că am avut prieteni buni lângă noi. În cele mai grele zile din acest puseu,a fost nevoie să merg cu căruciorul până în parc ca să o scoatem pe Aida afară. În momentele acelea lui Ionuț îi era destul de greu. Era foarte încărcat: și cu căruciorul copilului, și cu scaunul rulant, geanta lui, geanta copilului. Pe lângă faptul că uneori Aida urla că vrea în brațe și lucrurile se complicau din nou.

Ursitoarele
De câteva ori a fost nevoie de măcar o persoană în plus care să ne ajute cu Aida până afară. Dar  avem prieteni buni care ne-au vizitat și ne-au scos din casă, ne-au ajutat moral, au venit în vizită doar să stăm de vorbă, ceea ce a fost extrem de important pentru psihicul amândurora.

Acum? Am inceput un program de recuperare, Astăzi am fost chiar și la bazin din nou, simt că aproape am revenit la forma fizică de dinainte de puseu iar psihic... sunt chiar fericită. Observ cum îi transmit și ei stările mele, iar astăzi a fost o zi bună pentru toată lumea.


Se spune că momentele grele sunt cele care te ajută să crești. Eu m-am mai acomodat cu ideea că atunci când cer ajutorul nu voi fi automat refuzată :). 

Pot spune că după puseul acesta am crescut noi doi, individual dar și ca și cuplu. Și mai important, am crescut noi trei, ca familie. A da! Iar Aida a împlinit trei luni ❤️

luni, 27 mai 2019

Mami cu Scleroza Multipla - Primul puseu

A venit și momentul ăsta...La trei luni după naștere, primul puseu. S-a întâmplat așa repede, nu aș putea spune că a fost ceva anume ce a declanșat. Dar mi-a reamintit că oricât de pozitivă, optimistă aș fi, și oricâte motive de bucurie am acum, de când o avem pe Aida, scleroza multiplă este acolo, undeva in background, și acționează când consideră ea. Eu aș spune că la întâmplare, deși am niște dubii.
Cu două zile înainte fusesem la neurolog, la reevaluare, însoțită, bineîmțeles de Aida și Ionuț. Cred ca după acea evaluare, când ne-am oprit în parc, am avut câteva momente de singurătate, eu cu mine: am mers 100 metri singură, fără cărucior, fără Ionuț. Mă minunam cât de independentă sunt :)). Eram mai bine atunci. Doamna neurolog mi-a spus că nu se aștepta oricum să fac puseu, îtrucât dianosticul meu este de SM secundar progresivă, și că rămâne să ne auzim o dată ce termin cu alăptatul
Tot atunci m-am hotărât că în timpul acesta, în care suntem amândoi acasă, chiar ar trebui să mă ocup de condiția mea fizică mai serios. Ok, mai mereu m-am dus o dată-de două ori pe săptămână la bazin, acasă încerc în fiecare zi să fac stretching, yoga și bicicletă medicinală, dar deși Aida mă trezește doar de două -trei ori pe noapte și doar ca să mănânce, fără plânsete etc, cred că s-a adunat oboseala. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să trebuiască să mă ridic din pat să încălzesc biberoane etc așa că mă consider norocoasă din punctul ăsta de vedere. 

Dar...adevărul e că nu sunt într-un loc prea bun acum. La o luna după ce s-a născut Aida am fost anunțată  că se închide firma și voi fi disponibilizată. Nu se știe când, în teorie termenul este până la sfârșitul anului, dar disponibilizările se vor face în valuri, și sincer mă aștept ca eu să fiu la început. Acesta a fost un alt motiv care m-a zdruncinat psihic, într-o perioadă în care eram destul de vulnerabilă, hormonală etc. Deși aveam în minte că la un moment dat mă voi dărui total profesiei de psihoterapeut, pentru mine securitatea financiară, a unui job sigur a fost mereu crucială. 
Chiar nu sunt înclinată spre profesii cu risc, îmi place siguranța și aveam în minte că voi renunța la job doar când voi fi 100% sigură de venitul din profesia de psihoterapeut. Dar am văzut de multe ori că viața nu funcționează după cum îmi planific eu, și poate așa și trebuie. 
Bineînțeles că șocul a fost oricum destul de mare, deși se vorbea de vânzarea firmei de mult timp, dar cumva dacă tot nu se întâmpla, îmi făceam speranțe că totuși nu se va schimba nimic. Primul impuls la aflarea veștii a fost să mă gândesc că alt job la fel de flexibil nu îmi voi găsi, m-am devalorizat maxim, simțeam ca nu mai valorez nimic fără un job care să îmi asigure traiul pe care l-am avut până acum. Simțeam, din nou, că nu sunt suficient de bună pentru ea, că poate voi fi în imposibilitate să îi ofer viața pe care mi-o doream pentru ea. 
Ionuț crede că vestea pierderii jobului de atunci, care încă mă ține ocupată, a fost principalul motiv pentru acest puseu. În combinație cu schimbările din viața noastră, somnul care deși este mult mai bun decât mă așteptam, m-a afectat probabil. 

Caut luminița de la capătul tunelului, știu că sunt norocoasă că îl am pe Ionuț, că am o minunăție de copil, și mereu am avut în vedere ca orice fac, să fiu pregătită să reconstruiesc. Iar acesta este momentul în care sunt pusă față în față cu temerile mele. Și cu decizia referitoare la ce îmi doresc să fac mai departe: vreau să îmi caut un alt job într-o multinațională, în domeniul în care am profesat în ultimii șapte ani, sau a venit momentul să mă dedic psihoterapiei, să îmi iau viața în mâini și să fac ceva pe cont propriu?  Nu m-am considerat niciodată o antreprenoare, cu toate astea de psihoterapie m-am îndrăgostit, știu că sunt un psihoterapeut bun și este un domeniu pe care simt că îl stăpânesc, îl iubesc, ador să îl aprofundez și să lucrez cu clienți și sunt dispusă să ies din spațiul de confort al unei multinaționale. Mi-a frică, dar sunt din ce în ce mai convinsă că asta trebuie să fac. Până acum, luam clienți în timpul meu liber, după job. Acum, voi intra în maternitate și când voi considera că Aida se va putea lipsi câte o ora de mine, voi reîncepe să văd clienți. 

Acum, puseul meu ne-a destabilizat. Discutăm, ne dăm seama că este o perioadă grea pentru noi, ca familie, ne căutăm suport unul în celălalt - Ionuț este cel puternic acum. Are grijă și de noi două, și de casă, cumpărături etc. Aida nu acceptă biberon decât foarte puțin, iar eu după perfuzie trebuie să fac o pauză de alaptat de minim două ore (ideal ar fi trei-patru ore, deși pe site-ul http://www.e-lactancia.org/ cortizonul apare ca risc foarte scăzut de a se transmite la bebeluș prin alăptare). Ea mănâncă din oră în oră! Deși în biberon este lapte matern, pe care îl mulg (mă chinui și cu asta pentru că nu reușesc să mulg prea mult, indiferent dacă am folosit pompă manuală sau eletrctrică... din fericire am o vecină minunată cu un bebeluș puțin mai mare și mă ajută să completez cu lapte matern - facem ce putem), Aida refuză biberon, nu bea mai mult de 10-20 ml în pauza de după perfuzie, se enervează, plânge, eu mă simt vinovată... Este greu, ne chinuim toți trei. Din fericire, mai avem două perfuzii și sper să mă simt și eu mai bine fizic și să ne reintrăm în normal.

Totuși, mă așteptam să mă simt mai bine după trei perfuzii, dar nu e foarte bine. Am glezna stângă blocată, mă pot deplasa dar foarte greu. La vot am fost toți trei, dar Ionuț m-a luat în brațe pe scări și o bunicuță foarte amabilă ne-a ajutat cu Aida. Important e că am votat! Sper, totuși, ca după aceste cinci zile de perfuzii, să mi se îmbunătățească starea.
cu branula și Aida la vot


Pentru moment, nu am ce să fac decât să aștept. Ne îmbărbătăm unul pe altul că va fi bine, și că vom trece peste asta. Este un moment dificil, dar știu că îl vom depăși împreună.

Cu dragoste,
Florența

marți, 7 mai 2019

Mami cu Scleroză Multiplă: între rațiune și emoție

 
De când am hotărât să o avem pe Aida, am început să mă pregătesc psihic la gândul că voi avea un bebeluș, un copil, la ce impact va avea asta asupra mea și bineînțeles, ce impact îmi doresc să am eu asupra ei.
Mi-am repetat, la nivel rațional, că vor fi lucruri pe care nu le va putea face cu mine, ci cu Ionuț, și că vor fi o mulțime de alte lucruri pe care le va face cu mine. Ne-am imaginat amândoi, cum ei vor merge la festivaluri de muzică, vor alerga, vor face împreună activități fizice pe care eu nu le pot face, iar alături de mine va învăța empatia, va învăța italiană iar în final, indiferent ce va dori ea să facă cu fiecare din noi, va fi ok, chiar dacă nu va fi așa cum ne-am imaginat noi.
Planul este în continuare unul bun. Realitatea, însă, mă lovește de fiecare dată când raționalul nu coincide cu emoțiile, cu ceea ce simt.

Ce m-a învățat fetița mea de șapte săptămâni 

Este incredibil cum în aceste prime săptămâni de când sunt mamă, au ieșit la suprafață amintiri, emoții. Știam asta, dar mi-am confirmat încă o dată că subconștientul nostru este un tărâm infinit. În ciuda anilor de terapie personală și a tuturor orelor de supervizare pentru terapiile clienților mei, atunci când poveștile noastre aveau elemente comune ce mă zguduiau, venirea unui bebeluș în viața mea a scos la iveală numeroase conflicte încă existente. Eram conștientă de unele dintre ele, dar nu eram conștientă de unde vin.

Frica de respingere, de refuz, de a fi invizibilă

 

În primele săptămâni, am avut momente, presărate printre momentele magice alături de fetița mea, când plângeam pe umărul lui Ionuț ”că Aida nu mă iubește”. ”Că Aida merită o mamă mai bună”, că ea, care e așa perfectă, merită o mamă care va putea să alerge după ea, care să poată să o poarte în slig sau marsupiu și să se plimbe cu ea prin casa la colici. 
În momentele de plâns neconsolat din cauza colicilor, m-am simțit de multe ori neputincioasă. Tot ce puteam eu să fac era să o țin în brațe, să îi cânt (deși nu sunt sigură  că mă auzea de multe ori, când țipa foarte tare -sau poate de asta țipa?! :)) ). De aceea de multe ori, Ionuț o lua în marsupiu, se plimba cu ea prin casă, și o ducea în baie, unde lăsa chiuveta să curgă (am descoperit că asta o calmează foarte eficient!-”mersul la Dunăre”). De cele mai multe ori mă ține și eu după ei, dar au fost clipe când am rămas în sufragerie, și mi se rupea inima că nu pot să fac mai multe să îi alin suferința. Atunci, mă simțeam exclusă.
Cred că orice mamă are conflictele acestea, dar cumva neputința că nu mă pot plimba cu ea în brațe mă omora. Și începeau gândurile că nu fac suficient de mult pentru ea. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că fizic, sunt ”defectă”. Da, luasem în calcul că așa va fi, că de aceea este important ca noi doi să fim o echipă -ceea ce am și făcut, dar nu îmi puteam scoate din minte că din cauza asta, ea mă va iubi mai puțin. 
Din fericire, faptul că Ionuț a fost aproape și ca întotdeauna, ”a avut cuvintele la el” :) m-a ajutat să depășesc etapele acestea. Iar ea se liniștește în brațele mele chiar dacă nu o plimb.
Eram conștientă de această frică de respingere, chiar de refuz pe care o am, și râdeam recent cu o mămică, vecină de scară, că uneori nu îmi chem nici prietenele la mine din cauza fricii de a fi refuzată :)). Asta este destul de amuzant, dar noua relație pe care o am cu Aida mi-a readus în amintire momente din copilărie legate de mama. A părut că mi-am găsit explicații pentru unele lucruri  ”out of nowhere”. Îmi amintesc clar episoade din copilărie, cu mama și cu alte fetițe, când simțeam că mama le acordă mai multă atenție lor decât mie. Știu că făcea asta pentru a nu le crea lor disconfort, și mai știu că din cauza asta sunt foarte teritorială acum, de multe ori geloasă chiar pe prietenele mele, pe relația dintre ele, sau mă simt exclusă. Nu am făcut legătura până în momentul acesta, în care mă simțeam exclusă din relația cu Aida. 
”Dozatorul” la aparat
Au fost momente în care mă simțeam invizibilă pentru ea, poate și pentru că am început să glumim pe seama faptului că momentan sunt ”sticla de lapte/dozator” pentru ea, astfel că la un moment dat, simțeam că nu mă vede ca pe altceva. Într-adevăr, cea mai mare parte din timp alături de mine o petrece ”la masă”. Într-adevăr, timpul de alăptare este timp prețios în care se formează conexiunea mamă-copil, dar în momentele mele de baby-blues, mai alea când se enerva că nu îi convine fluxul de lapte etc (probleme grave are fie-mea!), mă simțeam respinsă și invizibilă, eu ca mamă, dincolo de rolul meu de dozator:)). 
Am mai scris AICI despre frica mea de a fi invizibilă, iar concluzia mea acum, la finalul primei perioade în conexiunea noastră (zic eu că suntem la final) este că fiecare mamă experimentează în felul ei noua relației și în orice caz, conflicte pe care nu le-am rezolvat înainte, vor ieși la suprafața acum. În egală măsură, aspecte de care nu eram conștientă au intrat în sfera conștiinței acum, și nu e neapărat cel mai bun moment. Sunt sigură că urmează să mai descopăr și alte părți din mine.

 Mai bine spus, ea îmi va arăta noi părți din mine.

Din nou, tatăl Aidei ne-a dat spațiu să ne descoperim una pe cealaltă și eu am simțit că a contat foarte mult asta, pentru conexiunea noastră, sau cel puțin, pentru percepția mea de mamă cu hormoni :D.

Cu dragoste,
Florența

luni, 1 aprilie 2019

Cel mai frumos Mărțișor

La cafea
Este primul meu articol scris în această formulă. La aproape trei săptămâni de la naștere, aș vrea să spun că mi-am făcut timp să scriu un articol, dar aș minți. Am trecut la un nivel nou de multi-tasking și la fel cum eu am reușit să mănânc cu ea în brațe, iar soțul meu să pregătească masa cu ea în brațe, acest articol este, la fel, scris cu ea în brațe. Pentru că ei așa îi place, și ce e drept, așa ne place și nouă. Nu suport gândul de a nu fi acolo pentru ea în orice secundă, în special în aceste prime săptămâni și luni. Când ea se adaptează la un mediu cu totul nou. Am citit undeva o comparație foarte grăitoare: este ca și cum tu ai fi singur într-un oraș cu totul nou, fără să cunoști limba, fără bani sau orice posibilitate de a comunica. Pentru ea, noi suntem spațiul sigur.
Mă așteptam să am sentimente foarte puternice, și emoții până la cer, deși în același timp citisem mult despre prima perioadă cu noul născut și posibilitatea de a nu simți conexiunea aceea magică pe care toată lumea o așteaptă. Hotărâsem să nu pun presiune pe relația noastră, și să las lucrurile să decurgă în mod natural, liniștită că vom simți amândouă ce trebuie la timpul potrivit.




Ce a urmat după ce am ajuns cu ea acasă am simțit că a fost... magie. Cu siguranță și hormonii după naștere au avut aportul lor în cazul meu, dar au fost - și încă mai sunt- numeroase momente când stau cu ea în brațe și pur și simplu încep să plâng de fericire uitându-mă la ea. Spun de hormoni, în cazul meu, pentru că aceleași emoții le manifestă și Ionuț. Suntem foarte fericiți amândoi.





Dar aș vrea să scriu despre toata experiența nașterii, așa cum a fost pentru mine.

Inițial, eram setată să nasc la privat, pentru că auzisem doar povești horror despre nașteri în spitalele de stat, despre modul groaznic în care asistentele în special, te tratează, despre condițiile proaste și banii pe care trebuie să îi dai în stânga și în dreapta ca să îți vezi copilul mai repede dupa ce l-ai născut sau banii pe care îi dă tatăl doar ca să intre în spital, să își vadă copilul și soția, înafara orelor de vizită. Informațiile le aveam, bineînțeles, de la prieteni care trecuseră prin aceste experiențe. S-a întâmplat să mi se pară atât de oribil ce mi-a povestit una din prietenele mele mămici, încât am început să plâng în fața ei, spre rușinea mea (spun asta acum, când realizez ce impact au hormonii după naștere. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie în timp ce îmi povestea experiența ei, era ca eu să plâng!).
Nici la privat nu am auzit neapărat de experiențe ”înălțătoare”, dar părea să fie răul cel mai mic. Măcar aveam încredere că dacă plătesc, pot avea pretenții (nu că nu aș plăti o grămadă de bani la CAS, dar asta este o altă discuție).

Așa că m-am orientat spre Medlife, acolo unde aveam abonamentul de la serviciu. Cu ceva timp înainte, am început să îmi caut medic, să întreb prietene despre medici ginecologi și mai multe colege de la muncă mi-au recomandat-o pe doamna Doctor Gavril-Parfene de la Medlife Grivița. Pentru mine, foarte important era ca medicul să fie o persoană caldă, amabilă. Este inutil să spun că era nevoie ca medicul care mi-ar fi urmărit sarcina să fie un bun profesionist, în special din cauza diagnosticului meu de Scleroză Multiplă, ce complica lucrurile.
Mi-am dorit să îmi cunosc medicul cu ceva timp înainte pentru a efectua analize înainte de sarcină și în felul acesta, să mă asigur că nu sunt și alte probleme. Cineva care să fie familiarizat cu diagnosticul meu și care să nu discrediteze din start alegerea mea de a lua doze mai mari de vitamina D-conform unui protocol neagreat în România (pentru care, într-adevăr, se pare că nu există studii publicate, dar din nou, aceasta a fost alegerea mea, în lipsa altei opțiuni mai bune de tratament).
Ulterior, se pare că alegerea mea de a verifica și alte aspecte medicale înainte de naștere a fost una inspirată. Deși nu am simptome, s-a descoperit că am și Tiroidită Autoimună, pentru care a trebuit să iau tratament pe perioada sarcinii. Din fericire, este o formă ușoară dar era important tratamentul pe perioada sarcinii.

Mai târziu, o prietenă cu Scleroză Multiplă, care a născut cu câteva luni înaintea mea, mi l-a  recomandat pe Domnnul Profesor Peltecu, de la spitalul Filantropia. Eram destul de hotărâtă să nasc la Medlife, dar Ionuț m-a convins să luăm în considerare și varianta aceasta. M-a convins, la gândul că dacă apare vreo complicație/urgență, din câte știu, de la un spital privat mă vor trimite oricum la un spital de stat.
Pe parcursul sarcinii, am continuat să o văd pe Doamna Doctor Parfene la Medlife, chiar și după ce m-am hotărât să nasc la Filantropia. I-am spus, bineînțeles, și a acceptat să mă vadă în continuare fără nicio discuție, până în ultima clipă. Pentru mine, a fost un aranjament ideal, pentru că aproape toate analizele și ecografiile erau incluse în abonamentul de muncă de la Medlife, iar Domnul Profesor Peltecu mă vedea lunar. Spre finalul sarcinii, după săptămâna 36, mergeam la control săptămânal la Medlife. Mă duceam cu plăcere la Dr. Parfene, care întotdeauna ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze (pe mine și pe soțul meu, fără care nu mai ieșeam din casă în ultimele săptămâni, pentru că eram foarte dezechilibrată) și informații despre fetița noastră. Așteptam ziua controlului cu nerăbdare. De asemenea, doamna asistentă a doamnei doctor, Cati, a fost întotdeauna foarte amabilă.

O experiență foarte bună am avut și la cabinetul domnului Profesor. De fiecare dată, ne duceam cu o listă de întrebări privind diferite aspecte ale nașterii și ale sarcinii. Cu multă răbdare, ne-a explicat tot ce ne doream să știm și până în ultima clipă, de multe ori ne-am pus întrebarea dacă are să fie totul exact așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi.
La ce mă refer? În primul rând, când neurologul mi-a spus prima dată că sarcina poate fi considerată și urmărită ca la o femeie fără Scleroză Multiplă, asta incluzând posibilitatea de a naște natural, am început să o iau în considerare. Ce e drept, am crescut cumva cu ideea că la momentul potrivit, voi face cezariană. Mama m-a născut prin cezariană, și îmi amintesc cum spunea că ”așa e civilizat acum”. Apoi, știind că am Scleroză Multiplă, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi posibil. Și totuși a fost. Am fost chiar încurajată de multă lume când am luat această decizie. Nu aveam niciun scop anume de atins, mi-am păstrat o marjă că poate în acel moment, nu va fi posibil și  va trebui să fac cezariană, și am avut mereu în vedere ca final să fim amândouă bine.
Totuși, lucrurile arătau bine. Aida a stat aproape toată sarcina cu capul în jos, parcă pregătită să iasă :)) iar în ultimele săptămâni chiar s-a întors pe o parte, așa cum i-ar fi fost ușor să vină pe lume.
Un alt aspect important pentru noi a fost ca Ionuț să stea cu mine în travaliu și chiar să asiste la naștere (nu era sigur dacă va rezista fără să leșine dar și-a dorit mult și i-a ieșit pană la urmă) iar mai apoi, să rămână cu mine cât timp stau eu în spital. Nu știam în ce stare voi fi, cum mă voi deplasa, și din nou, auzisem multe despre asistente să spunem...”nu atât de serviabile”. Această Scleroză Multiplă a făcut din mine un caz special și am primit confirmarea că va putea rămâne cu mine. Și chiar a rămas.
Probabil cel mai important lucru, și cred că principalul motiv pentru care am ales în final spitalul Filantropia a fost că aici, bebelușul poate rămâne cu părinții în cameră pe perioada internării. Mi se pare vital ca înainte să ajungem acasă cu ea, să ne acomodăm cât de cât. Acolo, dacă ni se părea ceva ciudat sau aveam întrebări, doar ridicam receptorul și în scurt timp o asistentă venea in rezerva mea.

Despre naștere

Am născut vineri, pe 8 Martie. Am primit cel mai frumos Marțișor.
În același timp, cumva lucrurile s-au aliniat. În acea zi, eu și Ionuț trebuia să participăm la un training de Analiză Tranzacționala - erau două zile consecutive și cu o zi înainte anunțasem că vom întârzia puțin dimineața. Am fost la controlul săptămânal la Medlife, eram în săptămâna 39. Pentru că toată lumea se aștepta să nasc până atunci, nici nu îmi făcusem programare. Când am ajuns în fața cabinetului, am aflat că doamna Doctor Parfene era la o conferință, așa că m-a văzut medicul de gardă de la Medlife. Care mi-a spus că am colul deschis și m-a trimis la Filantropia, unde urma să nasc. Aici, domnul Profesor era probabil la aceeași conferință și m-a văzut mâna sa dreaptă, domnul Doctor Botezatu. Dumnealui mi-a și confirmat sarcina în iulie, chiar înainte să ajung la domnul Profesor și atât mie, cât și lui Ionuț, ne-a plăcut foarte mult. În ziua aceea, mi-a spus că rămân la spital.

”Azi naști”.

Cred că am ajuns la spital la ora 12.00, am anunțat că nu mai ajungem la curs, la ora 13.00 eram în sala de travaliu/nașteri (este o sală de o singură persoană, ceea ce m-a bucurat enorm). Pentru că nu aveam contracții dureroase și nici apa nu se rupsese, am primit o perfuzie cu Oxitocină și mi s-au rupt membranele. Nu a fost nimic dureros în asta, nici nu a fost nevoie să fac epidurală. Când am ajuns la dilatație opt, mi-au dat gaz ilariant să inhalez ca să nu simt durerea așa mult. Evident, am început să râd. Ionuț m-a filmat, și este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem.
Am născut la ora 16.45, o fetiță superbă de 3.300g. Domnul doctor Botezatu și cele două moașe, d-na Florentina și d-na Veronica au fost o echipă fantastică, amabilă, cu care am râs mult. După ce au cântărit-o pe Aida, înainte să mi-o pună pe piept, au spus: ”3.300g. Rămâne?” :)). Și astăzi râdem de asta.
Am început să plângem amândoi de emoție când am văzut-o alături de noi, atât de frumoasă și deja părea atât de puternică. Simt că am avut parte de cea mai frumoasă experiență de naștere și nu aș schimba nimic.

După naștere

 

Am stat două zile în spital, pentru a ne asigura că totul este bine cu bebelușa. Am alăptat din prima zi. Modul în care alegi să naști nu este o condiție pentru alăptare, doar că în cazul operației de cezariană, laptele vine în a treia sau a patra zi. Știu că m-ar fi agitat să plec din spital cu copilul pe lapte praf.
Deși nu eram setată pe o modalitate anume de a naște, eram setată să alăptez. Am mai vorbit de riscul de transmitere al Sclerozei Multiple aici, cumva să alăptez este unealta mea magică (în psihologie-Analiză Tranzacțională, acest tip de gândire se numește ”gândire magică”- un mecanism de compensare folosit de Copil pentru a supraviețui în lume). Pentru că în ce privește această naștere, îmi doresc să fac totul diferit față de cum a făcut mama cu mine (ea m-a nascut prin cezariană, nu a putut să mă alăpteze din cauza unei infecții etc).

În sarcină, am citit cartea despre alăptare a Doctorului Newman, care a făcut prima clinică de Alăptare din Canada, așa că în spital am ajuns destul de informată.
Filantropia este un spital ”prieten al copilului”. Cu toate acestea. am fost surprinsă să văd de câte ori a trebuit să refuz laptele praf ca supliment. Mi se spunea că am lapte, că ”suge bine copilul”, dar în același timp, mi se oferea supliment. După ce am citit această carte, dar și pentru că am participat la cursul de puericultură de la Filantropia (un curs foarte complex, cu patru întâlniri a câte trei ore, ținut de una din moașele de la Filantropia și șefa de secție de la neonatologie) am știut mai bine și am refuzat de fiecare dată. Cel mai adesea, laptele praf este drumul cel mai scurt spre a pierde laptele și spre nu mai alăpta. Sunt destul de multe informații, dar de asemenea, din această carte știam de exemplu, că alăptarea nu trebuie să doară în niciun moment, nici măcar la început (contrar credinței populare), iar cauza durerii este o atașare proastă la sân. Așa că mă așteptam să mă învețe cei de acolo cum să atasez corect copilul. Din păcate, mi se spunea că e atașată bine, pentru că ea sugea, dar nu înghițea. După cele două zile în spital am plecat cu răni.
A doua zi după ce am ajuns acasă am chemat un consultant în alăptare, pe doamna Roxana Hristianovici, care mi-a corectat atașarea și mi-a dat un tratament pentru răni, iar în doisprezece ore nu mai aveam deloc dureri.

Acum, Aida are trei săptămâni și este minunată! După o săptămână, deja simțeam și eu și Ionuț că suntem alături de ea de o viață. Nu cred că s-a pus problema de acomodare cu ea, a venit totul atât de natural deși cu siguranță viața noastră s-a schimbat. În bine. În foarte bine <3.
cu Dl Doctor Botezatu

* De fapt, articolul a fost scris în aproximativ o săptămână, câte puțin în mai multe zile, și l-am terminat într-un weekend în care Aida a dormit cu Ionuț vreo două ore.
Cu dragoste,
Florența




marți, 15 ianuarie 2019

Mami cu Scleroză Multiplă - Despre imprevizibil, îndoieli, nesiguranțe

Faptul că în curând urmează să vină Aida pe lume, îmi trezește o mie de fantezii. Încerc să îmi imaginez cum va fi, cum ne vom descurca, ce soluții voi găsi la limitările mele fizice și cum mă voi simți față de aceste limitări (că nu voi putea să mă plimb cu ea în brațe, să alerg cu ea - și după ea! în parc când va mai crește puțin, și cum va fi chiar și mai târziu, când va merge la grădiniță - voi putea vreodată să o duc/să o iau eu de la grădiniță? sau toate astea vor fi responsabilitățile lui Ionuț?).
Îmi imaginez și cum o să ne plimbăm amândoi cu ea, în cărucior sau de mână, sau cum o să mergem în parc cu ea mică. 
Îmi imaginez cum la vara, când ea va avea câteva luni,  Ionuț o va ține în sling (sau port-bebe, dar în imaginația mea e în sling :) ), și pe mine de o mână, pentru că în cealaltă voi avea bastonul, și că ne vom îndrepta fericiți spre parc. Este o imagine fericită, și o aștept cu nerăbdare.
De acum, Ionut nu ma mai lasa singura la bazin(saptamana 32)

Sigur că am în minte și toate provocările cu care mă voi confrunta (și ne vom confrunta!) din cauza Sclerozei Multiple, de care suntem conștienți, și ca și până acum, îmi dau seama cât de important va fi să accept că pur și simplu așa stau lucrurile. Că este important să fiu echilibrată psihic și să nu proiectez asupra ei eventualele frustrări care vor apărea din cauza condiției mele fizice. În acest moment, mă simt destul de relaxată și împăcată cu ideea. Doar mă bucur de perspectiva că în curând va fi aici cu noi.
În același timp, deseori testez realitatea - în primul rând cu Ionuț, și nu numai, pentru că el în mod evident este imparțial în ceea ce privește acest subiect. Ionuț este mai degrabă persoana care face lucrurile să se întâmple, care găsește soluții și mă susține în ce îmi doresc să fac indiferent dacă sunt în baston, sau în puseu de  Scleroză Multiplă, în scaun rulant. 
Spun nu numai cu Ionuț pentru că sunt de părere că e importantă și experiența celor din jurul meu, care deja au copii. Pentru că mi se spune cât de mult se vor schimba lucrurile - lucru de care sunt ferm convinsă!, dar și că noi ne vom schimba. Sunt conștientă și de asta, dar mi se pare trist că uneori mi se expune acest fapt ca fiind unul negativ - nu pentru toată lumea primele experiențe au fost unele pozitive. Și simt că este nedrept să proiectăm în general asupra altora propriile experiențe negative, mai ales când este vorba de ceva atât de delicat ca nașterea unui copil.
De exemplu, știu că Ionuț probabil va pentrece mult timp cu Aida, și că relația lor va fi diferită de a mea cu ea - cu el va alerga, el va fi cel care va alerga după ea în parc și care va face cu ea toate activitățile pe care eu nu voi putea - poate role, bicicletă etc. Și cred că lucrul ăsta este normal. Din nou, în acest moment nu poate decât să mă bucure și chiar îmi doresc să aibă - sunt sigură că vor avea! o relație specială. Cu mine va face alte lucruri.
Pe de altă parte, este prima dată când fac asta. Ce îmi imaginez acum sunt pure fantezii, și cum mi-aș dori să fie lucrurile, în condițiile acestea. De aceea, când în jurul meu aud mămici geloase pe relația dintre copil și tatăl lor, deși mi se pare contraintuitiv, nu pot să nu mă întreb dacă poate nu voi ajunge și eu să simt asta. În special prin prisma limitărilor mele. Acum, mi se pare imposibil să mă simt așa, când simt că mi se umple sufletul de bucurie doar gândindu-mă la ei doi bucurându-se unul de altul. Știu că pentru mine a fost un proces lung să ajung să-mi accept chiar și incapacitatea de a mai dansa sau de a merge pe role, și mă întreb dacă voi fi împăcată cu faptul că ei vor alerga prin parc fără mine? Din nou, în momentul acesta aș răspunde că da, în imaginația mea aș rămâne pe bancă citind ceva într-un weekend călduros, în timp ce ei s-ar plimba cu rolele prin Herăstrău și ar veni din când în când să mă pupe :). Este doar fantezia mea- din câte știu Ionuț nu stă prea bine pe gheață sau role, dar oricum!

Partea pozitivă este că am în jurul meu și persoane care îmi confirmă că fanteziile mele nu sunt imposibile! Mămici care sunt fericite de relația dintre fiică și tată, care își acceptă limitările (cu totul altele decât cele fizice - ”cu mine nu se joacă. Mie pur și simplu nu îmi place să mă joc. A învățat să se joace singură, sau cu tatăl, și cu mine face alte lucruri”), mămici relaxate care căltoresc cu soțul și bebelușul de cinci luni, pentru care schimbarea nu a reprezentat o dramă, sau care pur și simplu fac o echipă atât de bună cu partenerul astfel încât amândoi sunt pe aceeași lungime de undă, relaxați, iar viața continuă, doar că acum este și bebelușul acolo. 
Încep să îmi conturez cum aș vrea să arate viața noastră după venirea ei, am încredere în noi doi, ca și cuplu și ca și echipă, și îmi dau voie să spun că nu am de unde să știu cum va fi, și cum se vor schimba lucrurile, pentru că de acum înainte nu vom mai fi doar noi doi.
De acum înainte vor fi (și mai) multe aspecte pe care nu le vom putea controla, și poate că asta nu este o dramă :).
Cu dragoste,
Florența

luni, 31 decembrie 2018

Schimbări și entuziasm pentru 2019

2019 mi-a rezervat o mulțime de schimbări. Dintre toate, cea mai importantă, de departe, este nașterea fetiței noastre. Mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la asta. Mă emoționez cu fiecare pumn, picior, cot pe care mi-l dă :)). Sunt așa îndrăgostită de ea și fericită doar când îi spun numele. 
 Campanie ”Sănătate ca în Europa”. Foto Credit: Cornel Brad

Îmi doresc, și ne dorim să ne continuăm planurile. Habar nu avem cum va fi, așa că nu am luat nicio decizie fermă în legătură cu asta. Știm sigur că Aida va fi prioritatea, și pornim cu gândul că de acum încolo ea va fi parte din viața noastră. Am citit ceva foarte interesant într-o carte pe care am primit-o cadou de la nașa noastră și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult sens face (în momentul ăsta, nu știu cum va fi când va fi aici ea). Și anume: copiii nu își doresc să devină centrul universului nostru, ci să ne trăim viața iar ei să fie parte din ea. Să fie alături de noi. Studiind psihologia, stadiile de dezvoltare ale copilului (pe care voi avea ocazia să le urmăresc în practică), realizez că va fi o călătorie pe care o vom face amândouă. Mai mult de atât, vor fi lecții pe care le vom învăța toți trei, în fiecare zi. Unii despre alții, în contexte neașteptate. Mă aștept și la conflicte între noi, și la oboseală, chiar mă gândesc cu groază la nopți nedormite, în special când știu cât de importantă e odihna pentru mine.
Am și acum nopți în care mă trezesc pe la patru dimineața și timp de o oră sau două nu reușesc să adorm. În general, după încercări de a adormi la loc timp de minim 30 de minute, mă ridic și îmi fac un ceai de tei, după care mă simt mai trează ca niciodată :)). Așa că s-a întâmplat să îmi deschid laptopul, să lucrez ceva, sau să gătesc ceva, sau să mai mă uit la vreun serial. După care, după vreo două ore mi se face somn, și mai dorm cam o oră.
Problema cu asta este că după această pauză mă trezesc foarte obosită, iar ziua următoare sunt buimacă și simptomele datorate Sclerozei Multiple mi se înrăutățesc. Iar asta este cea mai mare frică pe care o am. Că din cauza oboselii, să nu pot avea grijă de ea așa cum îmi doresc.
Și da, știu că Ionuț va fi acolo, și că va fi un copil căruia nu îi va lipsi nimic, iar asta mă liniștește foarte mult. 
 
 
Îmi imaginez, pe măsură ce scriu asta, alte mămici care au avut deja experiențele noului născut, și creșterii unui copil, Care poate mi-ar spune - sau chiar mi-au spus deja, că visez, crezând că voi putea face altceva în primul an (cel puțin) înafară de copil. Sincer, habar nu am dacă voi putea să îmi continui formarea în Psihoterapie -Analiză Tranzacțională anul ăsta (pentru al cincilea an), deși știu că am suportul lui Ionuț și trainerului meu (care a mai avut studente -nu în România, încă! ce au venit în primele luni cu bebelușul la formare, au alăptat acolo etc). Nu știu dacă voi reuși să fac asta, dacă voi avea energie, dacă îmi voi mai dori. Știu că acum nu o exclud.
Nici nu știu dacă îmi voi mai dori să fac altceva înafară de bebelus anul acesta. Asta îmi doresc acum și știu că orice voi alege să fac, mă voi asigura de acum încolo, că și ei îi va fi bine. 

Peste schimbările care mă așteaptă, Crăciunul și perspectiva unui nou an mă și întristează. Nu știu dacă acum, mai mult ca oricând, voi simți absența mamei mele și mai intens. Îmi dau lacrimile când mă gândesc de câți bebeluși a avut ea grijă când lucra în pediatrie ca asistentă medicală, și că nu va fi aici când se va naște nepoțica ei. Că nu îi va spune ”bunica”.
Că tata nu va fi aici să o privească pe fetița noastră așa cum se uita la mine, cu drag, cu ochii aproape în lacrimi de emoții, și eu neînțelegând ce îl emoționa.
Din nu știu ce motiv, iarna îmi amintește și mai mult de ai mei. Probabil pentru că am iubit mereu iarna, și zăpada, și Crăciunul, pe care ai mei le-au făcut atât de speciale. Iar amintirile când tata mă ducea cu sania și mergeam să luăm brad, sau când mergeam cu mama la munte cu trenul, de dimineața până seara și făceam trasee până la cabana Trei Brazi sunt atât de vii și prețioase.

2018 mi-a oferit multe, atât în plan personal, cât și profesional. 
Anul acesta am făcut călătoria visurilor mele, în Africa.
Boulders Beach - plaja cu pinguini in libertate
În Grădina Kirstenbosch-Cape Town
 
Relații cu apropiați s-au schimbat, unele le simt îndepărtându-se, nu știu dacă doar pentru o perioadă sau pentru că asta se întâmplă când lucrurile se schimbă, pur și simplu. Este dureros, încă mă zbat să accept asta, și sunt conștientă că absolut orice relație este formată dn cel puțin doi. Unele s-au consolidat,  și am realizat că de multe ori, o perspectivă comună poate crea sau reînnoda relații, și sunt recunoscătoare pentru asta.
Ca și psihoterapeut, lucrurile progresează. Mă simt foarte mulțumită cu ce am realizat anul acesta, și simt că mă apropii din ce în ce mai mult de ceea ce îmi doresc să fac în continuare. Am obținut Atestatul de Psihoterapeut, iar în ianuarie am interviul la Colegiul Psihologilor.
Mulțumesc tuturor clienților mei că îmi oferă acest privilegiu de a fi parte a călătoriei lor, mulțumesc tuturor persoanelor care m-au făcut parte din proiectele lor și tuturor celor care îmi citiți blogul.
Normalitate în Dizabilitate - Prezentare Universitatea Bucuresti, Fac. Psih. si Stiintele Educatiei. Multumiri Prof. Aneta Feldman

Este copleșitor când văd impactul fiecărei postări sau când primesc mesajele voastre private și vă sunt recunoscătoarea fiecăruia!
Vă doresc un An Nou perfect pentru fiecare!
Cu dragoste,
Florența


duminică, 14 octombrie 2018

Mami cu Scleroză Multiplă

Postarea acesta o scriu azi, 27 Iulie 2018, dar nu am nici cea mai vagă idee când o voi publica. Momentan este secret!! 
Asta e chiar o poză cu eclipsa din 2017 :)). Credit colegului meu, Bob Scott, din Tennesee
Recent a fost ziua mea. Pe 11 iulie.
A fost și ziua când mi-am făcut primul test de sarcină. Și pe al doilea. Ca să confirm. 

Renunțasem la tratamentul cu REBIF în ianuarie 2017, după doar trei luni de injecții pentru că mă simțeam ca într-un puseu o dată la două zile: de fiecare dată după ce făceam injecția și ziua următoare. Îmi mai reveneam seara, când trebuia să fac următoarea injecție. Nu am vrut să mă mai cert cu nimeni că renunț la tratament, să am discuții că de ce fac tratamentul cu vitamina D3... așa că am spus că vreau să rămân însărcinată. În orice caz, nu a fost ca și când mi-ar fi oferit un tratament convențional care să nu îmi scadă calitatea vieții, cum făcea REBIF-ul în cazul meu. Mi s-a recomandat să iau paracetamol, ceea ce făceam oricum - nu îmi imaginez ce frisoane și dureri de cap aș fi avut fără paracetamol, când era insuportabil cu tot cu paracetamol. Ionuț, care a insistat mereu să fac tratament convențional, a renunțat la idee când și-a dat seama că mă transformam într-un zombie și că tratamentul nu îmi aducea niciun beneficiu din punct de vedere al calității vieții. 
În primele luni, m-au sunat de la spital să mă întrebe dacă am rămas însărcinată, până la urmă mi-au spus că mă vor scoate din program și că după ce nasc, voi intra din nou pe tratament. 

Ce e drept, acum am rămas însărcinată aproape imediat. Nu prea îmi venea să cred, așa că nu m-am entuziasmat foarte tare până nu am ajuns la medic, pentru confirmare. La clinica Peltecu, unde am reușit să mă programez, am fost foarte plăcut impresionată de primul medic care m-a consultat și care mi-a confirmat sarcina. Dr. Botezatu lucrează și la Spitalul Filantropia. Calmul lui mi-a insuflat multă încredere, m-a relaxat. Când i-am spus de dozele mari de vitamina D3, mi-a spus că este foarte bine, că și el prescrie la persoane obeze. ”Nu este cazul dvs!”- a adăugat :)). L-am întrebat ce restricții alimentare am (citisem pe site-uri mult prea multe). Mi-a spus zâmbind că sarcina nu este o boală, și că pot să mănînc orice, atâta timp cât sunt sigură de proveniență. Adevărul este că dacă am o bănuială că o maioneză este făcută din ouă cu salmonela - sunt sigură că nici EU nu aș mânca - cu sau fără sarcină  
Așadar am decis că problema alimentară nu va fi un stres pentru mine, cu atât mai mult cu cât de obicei, nu mănânc în oraș sau chestii dubioase.

Mai departe, urmează o mulțime de teste, cu care mi-am bătut capul până mi-am dat seama care, ce face, când trebuie etc. Interesant totuși este că în general, când trebuia să mă duc la spital, clinică, un consult etc, mă simțeam mega siluită, nu aveam niciun chef. Probabil și din perspectiva bolii, pentru că simțeam că de cele mai multe ori, maximul beneficiilor pe care respectivul consult mi l-ar aduce este să îmi mențin starea. Nu este ca și când Scleroza Multiplă o să treacă vreodată, nu? Din contră, mai nou rezultă am am și tiroidita autoimună, care nu se manifestă în niciun fel, dar ”trebuie urmărită”. Suuuper! Le urmărim pe amândouă, sigur, nu este ca și când pot face mare lucru :)). Dar chiar nu îmi fac probleme din punctul ăsta de vedere. 

Cert este că acum, cu sarcina, merg la medic
ȘI SE REZOLVĂ! 
Adică mă duc, fac un test, două, trei, câte trebuie, primesc rezultatul și gata! Mergem mai departe! 
Îmi răsună din ce în ce mai des în cap cuvintele Dr. Botezatu: ”Sarcina nu este o boală!”
Zâmbesc, și mă relaxez.
O să avem un BEBE ! <3 <3 <3
Cu dragoste,
Florența

luni, 1 octombrie 2018

Anxietatea în Scleroza Multiplă

Am conștientizat destul de târziu cum mă afecta anxietatea. A pornit din momentul în care, la câțiva ani după accidentul de mașină, mi-am dat seama că la volan, între semafoare, nu respiram, îmi  țineam respirația. Ca și când așteptam din nou să mă lovească din spate o mașină puternică. Exact ca atunci.

Anxietatea se manifesta mai departe, uneori în legătură cu condusul, când trebuia să ajung undeva unde nu eram sigură dacă am unde să parchez. Sau mai ales dacă pot parca aproape de unde trebuia să ajung. Pentru că apoi urma etapa a doua: cum voi merge până la locul cu pricina dacă e la distanță de câteva sute de metri de unde am parcat, cât de bine sau rău voi merge când mă voi da jos de la volan, cât de mult mă voi chinui să  parcurg respectiva distanță. Și mai ales, cât de emoțională voi deveni când o să îmi dau seama că ”abia mă târăsc” și eventual mă mai lovesc și de priviri întrebătoare.
Altă dată un portar pur și simplu nu m-a lăsat să parchez în fața unei instituții unde urma să filmăm pentru o campanie de conștientizare, deși era weekend și nu mai era nimeni acolo. Nu a contat nici legitimația de persoană cu dizabilități, nici că i-am spus că mă deplasez greu, nici că, în cel mai rău caz, dacă avea nevoie de acces, îmi putea face semn prin geam să vin să mut mașina. Da, după încă un drum în care nu respirasem, am mutat mașina pe trotuarul de vis-a-vis și când am coborât de la volan, pentru că plouase și mi-a alunecat bastonul, am căzut fix în baltă :)). Acum râd, dar atunci, plină de frustrare și furie, am început să plâng. Peste asta, o doamnă pe la vreo șaptezeci de ani care a trecut m-a ajutat să mă ridic iar asta chiar m-a făcut să mă simt total neajutorată și neputincioasă.
Speram din tot sufletul ca cei cu care urma să mă întâlnesc în interior să nu fi văzut pe geam acest incident.
poza din campanie.Photo credit: Valentin Boboc

M-am simțit anxioasă, tristă și furioasă.

Aceste emoții sunt considerate de mulți ”emoții negative”. Emoții pe care nu TREBUIE să le ai. Iar dacă ajungi cumva să le simți, TREBUIE să fii puternic, să le bagi cât mai adânc dedesubt în suflet, acolo unde să uiți de ele și de unde nu te mai pot afecta. Foarte important, de asemenea, să nu știe nimeni că le ai sau că le-ai simțit vreodată. Asta te-ar face un om slab.

M-am regăsit de multe ori în această poveste, în toate sfaturile mamei mele, în toate vorbele de duh ale prietenilor noștri de familie din copilărie, uneori în alți pacienți care cu toată bunăvoința, îmi spuneau că trebuie să fiu tare, atunci când îi întâlneam pe holurile spitalului.
Dar în perioada în care mi-am dat voie să plâng ca urmare a ședințelor de psihoterapie individuală, a avut loc un switch, o schimbare în percepția mea. Acum plângeam, eram conștientă că pentru ei poate păream slabă, dar EU mă simțeam mai bine. EU simțeam că sunt în contact cu emoțiile mele, că sunt sinceră cu mine și că deși acum plâng, mâine sau mai târziu mă voi gândi la asta. Mă voi întreba eu pe mine ce am simțit, ce am avut nevoie în momentul acela să se întâmple și cum aș fi putut obține asta. În final, asta s-a redus la ce aș putea EU să fac să fiu ok cu situațiile acestea. Dacă ajung să mă simt furioasă, sau anxioasă, se întâmplă ceva în sufletul meu, ceva ce îmi doresc să schimb.

Și de aici începe procesul fiecăruia. Când se acceptă emoțiile, și se intră în contact cu ele, ele  furnizează informații prețioase despre schimbări pe care ne dorim să le facem, și poate nu suntem conștienți de ele.

Fritz Pearls, unul din numele faimoase din terapia Gestalt, spunea că
Anxietatea este despre sănătate și schimbare. Psihiatrii sunt primii care vor să scape de anxietate, sunt anxioși când vine vorba de anxietate.
Citate faimoase ale sale, despre anxietate, frică de moarte, despre asumarea responsabilității pentru propria viață și fericire AICI

Și ce faci când vine vorba de o boală cronică în fața căreia medicii, de cele mai multe ori, ridică neputincioși din umeri, sau atunci când pot face ceva, în general este vorba de soluții temporare care nu schimbă foarte mult situația?
În experiența mea cu SM, am decis de două ori să renunț la tratamentul convențional (o dată cu multă agitație chiar), am încercat numeroase soluții alternative, unele au funcționat, altele mai puțin, am fost mai bine, am fost mai rău, am fost foarte rău, mi-am revenit, am luat-o de la capăt și am făcut toate astea din nou.
Ar fi devenit un pattern, un șablon după care mi-aș fi trăit viața de acum încolo. Până când am decis să spun STOP și să mă întreb ce altceva pot face. Cum aș putea să îmi regăsesc bucuria de a trăi, chiar și cu o boală incurabilă și progresivă?
Pentru mine răspunsul a constat în multe lucruri. Răspunsul pentru fiecare, cu o suferință de sănătate sau nu, este în multe lucruri. Cred acum că lumea asta este atât de mare, atât de plină de pasiune dar și plină de nevoi pe care le putem satisface chiar noi, astfel încât este imposibil ca, odată pierdută o pasiune, să nu fie alta care să o poată înlocui cu succes.

Anxietatea, ca și tristețea, frica, fericirea sunt parte din viața mea, fiecare cu un rol foarte important. Este neplăcut și nu este ceva ce urmăresc - să simt tristețe sau să fiu anxioasă, dar o dată ce depășesc ”punctul critic” realizez ce roluri importante în deciziile mele, în dezvoltarea și schimbările pe care le fac au aceste emoții.

Pentru mine tristețea adâncă pe care mi-a pricinuit-o Scleroza Multiplă și pe care am conștientizat-o acum cinci ani, m-au determinat să mă apuc de psihoterapie. Anxietatea pricinuită de confuzia prin care am trecut o dată cu diagnosticul de Lyme acum șase ani m-a determinat să încep să scriu acest blog.
Ieri am vizitat un cuplu, vechi prieteni ai părinților mei, și la un moment dat le-am dat o carte de vizită, astfel încât să mă poată recomanda ca psihoterapeut.


Mi-au spus că mama ar fi rămas cu gura căscată să vadă câte am realizat.
Cred că ea a știut mereu ce mult pot face.

Cu dragoste,
Florența


joi, 20 septembrie 2018

Intimitate


Ne referim la intimitate când vorbim despre relația cu partenerul, în general despre intimitatea fizică, sexuală.
În psihologie, intimitatea înseamnă mult mai mult de atât. Este vorba despre apropiere, dar și manifestarea emoțiilor autentice, a celor mai adânci gânduri și trăiri.

Intimitate nu înseamnă doar trăiri pozitive. 
De exemplu, o discuție aprinsă cu Ionuț, în care amândoi ne simțim suficient de siguri pe relația noastră și unul pe altul încât să exprimăm ce simțim și ce gândim cu toată sinceritatea, este despre intimitate. În momentul în care cred că are o idee proastă, referitor la orice- muncă, relația noastră, familie, o idee de afaceri, îi spun. Sunt sinceră pentru că relația noastră a atins un prag de maturitate - și intimitate, încât pot să fac asta simțindu-mă confortabil, știind că nu mă va înțelege greșit. 
Iar asta nu înseamnă că nu ne susținem reciproc. Din contră, din moment ce eu chiar cred ce îi spun și îi prezint argumente, sunt încrezătoare că el le va analiza - de multe ori în prealabil, și va decide cum este mai bine să acționeze într-o anumită situație, cunoscând acum și alte argumente. Decizia în final este a lui iar eu respect asta. Reciproca este bineînțeles, valabilă. Și de multe ori mi-am schimbat deciziile pentru că argumentul lui a fost unul bun (chiar dacă îi recunosc destul de rar când nu am dreptate :)) )

Ce s-ar întâmpla dacă nu am face asta? Dacă în momentul în care mi se pare că urmează să facă o mișcare proastă, în orice aspect al vieții, aș decide să nu îi spun din orice motiv: ca să evit o ceartă, ca să nu îi zdruncin încrederea, să îi arăt că îl susțin necondiționat etc. În primul rând, asta distruge conceptul de intimitate de care vorbeam la început. Da, ok, pe termen scurt, poate lucrurile între noi vor fi relaxate, am evitat o discuție aprinsă. Și ce se întâmplă cu ce este dedesubt? Ce cred eu, de fapt. Ce simt eu în legătură cu o anumită situație. 
Suntem într-o relație, într-o căsnicie până la urmă, și este important să fim amândoi ok, să  simțim amândoi că e emoțiile și sentimentele noastre contează și sunt importante.

În Analiza Tranzcțională există un concept denumit de Berne, părintele AT-ului, ”collecting stamps”= colecția de timbre. În orice relație, atunci când decidem să nu fim intimi, deci să nu ne exprimăm emoțiile autentice pentru că ”așa am învățat”, ”așa am fost crescuți”, ”nu vreau ceartă”, ”nu e politicos” etc, trăim cu speranța că o dată depășit momentul critic, emoția va dispărea. Răsuflăm ușurați că am mai fentat o ceartă și că ”este doar un compromis făcut spre binele relației”. 
Ce omitem sunt chiar emoțiile noastre. ”Copilul” din noi, acea parte care susține toate emoțiile, a fost ignorat, discreditat, ”pentru binele relației”. 
Normal că situații similare apar pe tot parcursul relației. De fiecare dată, având aceleași crezuri, vom acționa ”politicos”, pentru că TREBUIE să ne susținem partenerul/partenera și la urma urmelor, nu vrem ceartă, discuții. Așa că mai punem niște timbre la colecție, de care nici măcar nu suntem conștienți.

Și la un moment dat, răbufnim. De multe ori nici noi nu înțelegem ce s-a întâmplat. 
”De ce, pentru că nu a dus gunoiul azi, m-am repezit așa la el?”.
Iar răspunsul îl găsim chiar în propria noastră ”colecție de timbre”. Gunoiul de azi a fost doar picătura care a umplut paharul. O dată cu toate timbrele, am ales să strângem și frustrări, care s-au transformat în furie, tristețe, uneori scăderea stimei de sine. Pentru că în lunile lungi în care nu ne-a convenit că nu spală vase, că nu își caută job, că e pasiv în ceea ce privește viitorul nostru etc (sunt doar niște exemple), am înghițit în sec și am mai pus câte ceva la colecție. 

IAR AZI NU A DUS GUNOIUL!!!!

Și acum avem ocazia să experimentăm partea mai puțin plăcută a colecției noastre. Deși, de cele mai multe ori, există un beneficiu inconștient pentru care alegem să ne mărim ”colecțiile de timbre” (așa am văzut la mama și la tata, mama și-a petrecut toată viață strângând după tata și asta ajung să fac și eu etc). 
Ideea e că lipsa intimității, așa cum o definea Berne, pe termen lung, nu ne va scuti de probleme în relație. Dacă acum avem ocazia să exprimăm ce simțim cu adevărat (dintr-o poziție adultă, în care doar vorbim despre sentimentele și emoțiile noastre, nu încriminându-ne partenerul ca nu a spălat nici azi vasele!), pe termen lung putem evita adevărate explozii de furie, justificate, dar pe care nici noi nu le înțelegem. 

Am scris articolul acesta având în minte un eveniment recent, în care Ionuț avea de luat o decizie importantă. Dinafară, îl puteam observa cum își păstrează barierele - care în trecut, i-au oferit atâta siguranță, dar care acum nu făceau decât să îl limiteze. Normal că au urmat discuții în contradictoriu - "eram nerezonabilă", dar am avut încredere că va lua în considerare toate datele problemei. Iar la final, deși ne-am zguduit puțin seara, amândoi am ieșit din asta mai câștigați. Ne susținem reciproc, iar deciziile importante le luăm împreună, bazându-ne pe autenticitatea celuilalt. Chiar cu costul unei discuții aprinse seara, este important să păstrăm intimitatea :).

Cu dragoste, 
Florența


vineri, 7 septembrie 2018

MSKidsRetreat 2018 - tabăra cu copiii

MSKidsRetreat2018


Este al doilea an în care, împreună cu APAN, organizăm acest Retreat pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă din Romănia.
De ce?
Pentru că prima tabără a fost un succes, copiii au avut ocazia să se cunoască între ei, să facă schimb de experiențe, dar și să beneficieze de sfaturile Doamnei Doctor Carmen Burloiu de la Spitalul Obregia și să ia contact cu noi, echipa APAN, care ne dorim să arătăm și altora că acest diagnostic nu este doar despre boală și suferință.

Din păcate, anul trecut nu am putut să ajung în Retreat, dar anul acesta mi-am adunat energia și am vorbit cu stelele să se alinieze astfel încât să îi pot cunoaște pe cei pentru care am înotat. Eram conștientă de impactul pozitiv pe care o tabără de genul acesta il poate avea atât în viețile copiilor, dar și a fpărinților și familiei. Anul trecut, în cadrul campaniei de strângere de fonduri pentru Swimathon, am scris despre asta AICI.

Am fost fericită să cunosc participanții și cred că toți am plecat din tabără cu zâmbetul pe buze și cu gândul la Retreatul de anul viitor. Părinții îmi povesteau entuziasmați despre nerăbdarea copiilor de a veni în excursie și de a se reîntâlni cu prietenii făcuți cu un an înainte.

Mi s-a părut că totul a mers extrem de bine. Pe drum spre Complex Pănicel, unde ne-am petrecut cele trei zile, ne-am oprit la Dino Parc. Eu cu prietena mea din Apan, Silvia, cu una din mămici și Doamna Psiholog Irina Uricariu pe care am cunoscut-o în această excursie i-am așteptat pe copii afară și ne-am bucurat să vedem un milion de poze pe care le-au făcut în parc și să auzim cât de mult s-au distrat.
Apoi am plecat spre complexul unde eram cazați, unde ne așteptau cei de la Ascendis, care s-au ocupat de cazare, organizarea acolo și au făcut o mulțime de jocuri drăguțe și activități amuzante cu copiii. Mulțumim Anca, Andreea și Sorin (Soso). A fost o plăcere să vă cunosc și sper să ne revedem în aceeași formulă la anul!

Am apreciat nespus toți părinții care au participat în tabără. Îmi dau seama cât de greu îi este unui părinte să trăiască gândindu-se că la un moment dat, ar fi putut face  ceva mai mult, mai bine, altceva, să împiedice acest diagnostic. Mesajul meu pentru ei este că sunt niște oameni minunați, și că au făcut foarte bine tot ce puteau face în condițiile date. Faptul că au fost acolo și că în cadrul grupului cu părinții au avut curajul să împărtășească vina resimțită, fricile lor și să caute soluții la problemele pe care le au alături de noi, ca psihologi dar și împreună cu alți părinți care trec prin experiențe similare, i-a dezvăluit ca persoane mature, active nu pasive, care fac tot ce este posibil să facă viața copiilor lor mai frumoasă, dar și pe a lor. Pentru că dacă ei sunt bine, și copiii vor fi.
Important in gestionarea diagnosticului: Relatia cu parintii


Primirea unui asemenea diagnostic este o traumă reală în familie. Începând cu groaza resimțită de persoana diagnosticată, nici sentimentele celor din jur nu trebuie ignorate. Sigur, acceptarea bolii, atât din partea celui diagnosticat, cât și din partea familiei, va face lucrurile să decurgă mai simplu, fără să trăim într-o continuă luptă, zi de zi. Cu toate acestea, să accepți pur și simplu un diagnostic ca acesta nu este floare la ureche. 

 Cum faci asta? Ce înseamnă, de fapt, să accepți boala? Acceptare... adică să mă resemnez?

Despre stadiile acceptării și experiența mea, cum am ajuns să transform un diagnostic ca Scleroza Multiplă în povestea mea de succes, le-am vorbit în cea de-a doua zi, în cadrul prezentării ”Poveste de Psihoterapie cu Scleroză Multiplă”.
Poveste de Psihoterapie cu SM
Mă întreb deseori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi participat într-un asemenea proiect la diagnosticare. Cum s-ar fi schimbat dinamica în relația mea cu mama, acolo unde să simți suferința nu era permis. Cum ar fi fost să fac această acceptare nouă ani mai devreme, fără să trec prin toate luptele și conflictele interioare? 
Important este că sunt aici acum, și dacă experiența mea poate face un click în cineva, atunci o să continui să vorbesc despre asta. Reorientarea mea profesională spre psihoterapie este probabil, cel mai bun lucru care a ieșit din toată suferința, și sunt sigură că fiecare dintre noi își poate găsi propriul sens. 

Și fiecare din cei prezenți în tabără o vor face!

 

Cu dragoste,
Florența 

joi, 16 august 2018

Psihoterapia: ”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

Prima dată când mi s-a adresat întrebarea ”Ce este, de fapt, psihoterapia asta?”, am fost puțin blocată. Nu pentru că nu știam ce să răspund. În mod sigur, persoana care îmi pune întrebarea nu așteaptă definiții de la mine. Poate și pentru că psihoterapia este acum o parte atât de importantă din viața mea, îmi doresc să dau o explicație care să descrie cât mai cuprinzător impactul pe care îl poate avea în viața cuiva.

Profesorul meu de formare a preluat o definiție pe care ne-a transmis-o și nouă, care mi se pare că surprinde esența rolului psihoterapiei:

”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

De-a lungul vieții, din copilărie, luăm decizii inconștiente care să ne ajute să ”supraviețuim”: 
”Mama este imprevizibilă când îmi arăt dragostea față de ea. În concluzie, oamenii nu sunt de încredere. Mai bine mă țin la distanță și nu îmi arăt dragostea față de nimeni”.
Sau  
”Tata nu m-a mai bătut ieri când am făcut curat în casă și erau toate lucrurile în ordine. De acum încolo, o să mă străduiesc din greu să fac totul perfect și așa nu o să mă mai bată”.

Pe parcurs, uităm de aceste decizii luate inconștient, dar continuăm să ne trăim viața în conformitate cu ele.
”Până la urmă, a ajutat de multe ori că m-am învățat să fac lucrurile perfect, nu? Cu toate acestea, să fac lucrurile perfect mereu mă obosește foarte tare. Mă simt fericită când văd că șeful meu e mulțumit, sau soțul meu e fericit când vine acasă și nu trebuie să facă nimic pentru că e totul aranjat. DAR uneori aș vrea să mai facă și el ceva....”

Un sâmbure de nemulțumire poate ajunge în conștiință la un moment dat, și de cele mai multe ori, e ignorat. Dar e acolo, și pe măsură ce timpul trece și situațiile se repetă, se poate transforma în nefericire, depresie, accese de furie în momente și contexte pe care nu le înțelegem. 
De cele mai multe ori, în terapie, da, va fi nevoie să accesăm amintirile din copilărie responsabile de deciziile după care ne trăim viața. De cele mai multe ori, vom avea de a face cu amintiri dureroase, pe care clienții preferă să nu și le amintească, deși pot fi cheia schimbării de azi. 

Aici intervine empatia psihoterapeutului. Conștient că acțiunile sale următoare pot scoate la iveală evenimente trecute, amintiri, senzații și emoții pe care clientul le-a reprimat cu succes ani de zile, terapeutul va intra cu grijă pe acest teritoriu, doar cu acordul clientului și cât de adânc va dori clientul să meargă. Este important ca ritmul să fie adaptat la nevoile clientului și ca acesta să fie și se simtă luat în serios. 

Recent, într-un exercițiu la formare, am adus în discuție un eveniment care m-a rănit, dar de care cumva îmi venea să râd, având în vedere cei treizecișidoi de ani pe care i-am făcut recent. În acest context - o râcâială cu niște prieteni - mă simțeam rănită, neimportantă, și gândind rațional - mi se părea o prostie. O puteam asocia cu o dramă de liceu și nu îmi venea să cred că, după tot ce am înfruntat și evenimentele mai puțin fericite prin care am trecut, mă mai preocupă ”o râcâială cu prietenii”. 
Cu toate acestea, colegii din grupulețul de la formare în care eram când am făcut acest exercițiu, nu și-au dat ochii peste cap, nici măcar nu au zâmbit - ”Prostuța!” -așa cum îmi imaginam eu. M-au luat în serios și încet încet, am readus la lumină amintiri mai vechi când am trecut printr-o situație similară. Acum, aplicam aceleași soluții, același comportament pasiv agresiv ”Îmi iau jucăriile, plec și îmi fac alți prieteni”, care nu numai că nu mă mai ajuta, dar nici nu îmi doream alți prieteni :)).

Când am început psihoterapia mea personală, acum cinci ani, când nici nu mă gândeam că voi ajunge să fac EU asta, într-una din ședințele în care plângeam non stop și vorbeam doar printre lacrimi, psihoterapeuta mea m-a învățat o lecție vitală în meseria asta. De care nici măcar nu am fost conștientă până când nu am început să lucrez cu clienți. Mi-a spus atunci, pentru că ne dădeam seama că unele lucruri au fost reprimate foarte adânc: 
”O să mergem cât de adânc vrei tu”.
La momentul acela, am trecut repede peste, întrucât asemenea mamei mele, asistentă medicală, fusesem învățată să ”smulg leucoplastul cât mai repede”, oricât de adâncă și deschisă era rana. 
Mai târziu, am învățat să am mai multă grijă de mine, și că nu toate poveștile trebuie să includă o perioadă de Iad, așa cum am resimțit eu primii ani de terapie, pentru ca apoi să am revelații și să fac schimbări uimitoare. 
Unele lucruri necesită timp, și fiecare din noi are propriul ”fus orar”, propriul ritm. Iar un psihoterapeut bun va respecta asta. Mai departe, ține de fiecare din noi să începem acest proces.
Cu dragoste,
Florența

marți, 19 iunie 2018

MSKids Retreat - interviu cu Tudor Bojin

în MSKids Retreat

Tudor este unul din adolescenții care au participat la tabăra din 2017, organizată de APAN, pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă. A fost proiectul pentru care am înotat în 2017 la #Swimathon București.

Aș putea să încep să vă spun povestea de Scleroză Multiplă a lui Tudor, și voi vorbi și despre asta, dar mai încolo.  

Pentru că Tudor este mult mai mult decât Scleroză Multiplă. 

Ne-am întâlnit sâmbăta trecută, după ultimul meu examen din sesiune (și din facultate!) 
Luna aceasta îmi dau licența în Psihologie. Lucrurile pentru mine stau foarte diferit față de 2008, când îmi luam licența în economie - asta în materie de stres. 
am povestit cu Tudor la un ceai

Tudor în schimb, tot luna asta, dă bacul. Termină profilul mate-info. Până acum, a dat și meditații celor mai mici la matematică. Mi-a spus că îi place foarte mult să facă asta, 
”E o satisfacție foarte mare să văd că ei chiar înțeleg ce le spun!”
Când a dat la liceu, era sigur că peste câțiva ani avea să fie ITist. Prin clasa a 11a, s-a răzgândit. ”Înțeleg, dar nu e de mine! Nu mă văd făcând asta încă zece ani de-acum încolo!”
Așa că mai departe, vrea să urmeze...Actoria! Examenul e în septembrie

Mult succes, Tudor!!!

Acestea fiind spuse: Tudor, când vei fi un actor celebru, mă aștept să fiu prima care îți va lua interviu!  :)))

Este drept că nu sunt foarte în contact cu ”generațiile tinere”, deși mă simt de parcă abia am terminat liceul! (două facultăți și un master mai târziu :)) ). Cu toate astea, amintirile din liceu sunt atât de vii, încât m-am simțit cu Tudor ca vorbind cu un băiat din alt liceu! Ce a fost totuși diferit: mi-a vorbit AȘA FRUMOS DE LICEUL LUI! 
Mai mult de lucrurile bune pe care le spuneam eu despre al meu (”E super distracție, cel mai tare liceu!” - cu toate că era între primele zece licee din București atunci - acum nu mai știu), el mi-a vorbit de profesorii lui dedicați, alături de care i-a fost ușor să învețe orice materie. De activitățile extra-școlare din cadrul liceului, în care a fost susținut de profesori și Doamna Director. 
Alexandru Ioan Cuza (din București) e un liceu excepțional! De la anul, este Colegiu”.

Mi-a povestit entuziasmat de concursul de talente pe liceu pe care chiar el, alături de colegi și prieteni apropiați din liceu, l-a organizat
Sistem de votare, juriu format din profesori, candidați, sponsori- impresionant! - un reportaj super despre asta AICI!.

Despre debutul bolii și diagnostic...niciodată nu e o poveste frumoasă. Asta nu înseamnă că nu o putem transforma în ceva cu happy end. Iar Tudor asta face!
După ce o perioadă a încercat să ignore simptomele ciudate (îi amorțise fața, nu avea control deplin asupra mâinii drepte și piciorului stâng), a hotărât să investigheze. După ce medicii excludeau, pe rând, alte variante, a primit și diagnosticul de Scleroză Multiplă. 
În momentul inițial a fost supărat pe Divinitate, și se întreba ”De ce eu?”. Râde când spune că i s-ar fi părut mai ușor de gestionat...un diabet. ”Adevărul e că toți murim. Singura cale ca asta să nu se întâmple e să nu ne naștem”. Mi-l citează pe Mălăele: ”O femeie naște la fiecare trei minute. Cineva să găsească femeia și s-o oprească!”:)))

Tudor nu și-a ascuns diagnosticul de nimeni, deși nu este vizibil. 
De ce nu ai spune oamenilor? Oricum o să o am toată viața”.

Așa îmi dau seama că lucrurile se schimbă. Mentalitățile se schimbă, iar asta mă bucură nespus. 

Milă? Nu... oamenii de vârsta mea...ăăă...a noastră (se corectează să nu facă diferență de vârste dintre noi doi :)) ) sunt receptivi, open-minded.”. 
La o prezentare la biologie și-a folosit chiar propriul RMN. ”De ce să caut imagini pe net când am eu??”.

Cu familia și prietenii, lucrurile sunt foarte transparente.”Ar fi fost o corvoadă să nu pot spune adevărul despre asta”. Sunt momente mai grele, normal, în care el, mama și fratele mai mare își ridică moralul reciproc. La primul puseu, colegii l-au vizitat la spital, iar diriginta chiar a venit și a stat cu el.

”Important e să make the best out of it! Conștientizează și mergi mai departe”

Mesajul lui Tudor pentru noii diagnosticați cu Scleroză Multiplă
În perioada MS Kids Retreat se simțea destul de Zen, de calm cu privire la boală. Își dorește să meargă și anul acesta, dacă nu se va suprapune cu examenul de admitere la facultate. 
Mi-a spus că tabăra a schimbat ”ceva” în el. A fost important să vadă aspecte ale bolii la alții. Foarte sincer și lucid, îmi spune că nu știe dacă este așa calm cu privire la SM pentru că a acceptat boala și s-a împăcat cu ideea sau dacă totuși mai sunt frici reprimate. 

La cei mai mulți dintre noi, este câte puțin din amândouă. Eu cred că important e să fim suficient de ”resilient” astfel încât să ne trăim viața cât mai frumos, iar Tudor pare că...este acolo. :)

Ajutați-ne să trimitem și anul acesta copii și adolescenți cu Scleroză Multiplă în tabără! Este un diagnostic la primirea căruia oricine are nevoie de suport, iar la vârsta asta, în plină formare a personalității, informații corecte, avizate și un grup suportiv poate schimba cursul unei vieți!
Donați online la linkul acesta:
https://2018.swimathonbucuresti.ro/echipa-axonii/

Nu putem schimba lumea, dar putem schimba puțin, în jurul nostru!

Cu dragoste,
Florența