Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

marți, 15 ianuarie 2019

Mami cu Scleroză Multiplă - Despre imprevizibil, îndoieli, nesiguranțe

Faptul că în curând urmează să vină Aida pe lume, îmi trezește o mie de fantezii. Încerc să îmi imaginez cum va fi, cum ne vom descurca, ce soluții voi găsi la limitările mele fizice și cum mă voi simți față de aceste limitări (că nu voi putea să mă plimb cu ea în brațe, să alerg cu ea - și după ea! în parc când va mai crește puțin, și cum va fi chiar și mai târziu, când va merge la grădiniță - voi putea vreodată să o duc/să o iau eu de la grădiniță? sau toate astea vor fi responsabilitățile lui Ionuț?).
Îmi imaginez și cum o să ne plimbăm amândoi cu ea, în cărucior sau de mână, sau cum o să mergem în parc cu ea mică. 
Îmi imaginez cum la vara, când ea va avea câteva luni,  Ionuț o va ține în sling (sau port-bebe, dar în imaginația mea e în sling :) ), și pe mine de o mână, pentru că în cealaltă voi avea bastonul, și că ne vom îndrepta fericiți spre parc. Este o imagine fericită, și o aștept cu nerăbdare.
De acum, Ionut nu ma mai lasa singura la bazin(saptamana 32)

Sigur că am în minte și toate provocările cu care mă voi confrunta (și ne vom confrunta!) din cauza Sclerozei Multiple, de care suntem conștienți, și ca și până acum, îmi dau seama cât de important va fi să accept că pur și simplu așa stau lucrurile. Că este important să fiu echilibrată psihic și să nu proiectez asupra ei eventualele frustrări care vor apărea din cauza condiției mele fizice. În acest moment, mă simt destul de relaxată și împăcată cu ideea. Doar mă bucur de perspectiva că în curând va fi aici cu noi.
În același timp, deseori testez realitatea - în primul rând cu Ionuț, și nu numai, pentru că el în mod evident este imparțial în ceea ce privește acest subiect. Ionuț este mai degrabă persoana care face lucrurile să se întâmple, care găsește soluții și mă susține în ce îmi doresc să fac indiferent dacă sunt în baston, sau în puseu de  Scleroză Multiplă, în scaun rulant. 
Spun nu numai cu Ionuț pentru că sunt de părere că e importantă și experiența celor din jurul meu, care deja au copii. Pentru că mi se spune cât de mult se vor schimba lucrurile - lucru de care sunt ferm convinsă!, dar și că noi ne vom schimba. Sunt conștientă și de asta, dar mi se pare trist că uneori mi se expune acest fapt ca fiind unul negativ - nu pentru toată lumea primele experiențe au fost unele pozitive. Și simt că este nedrept să proiectăm în general asupra altora propriile experiențe negative, mai ales când este vorba de ceva atât de delicat ca nașterea unui copil.
De exemplu, știu că Ionuț probabil va pentrece mult timp cu Aida, și că relația lor va fi diferită de a mea cu ea - cu el va alerga, el va fi cel care va alerga după ea în parc și care va face cu ea toate activitățile pe care eu nu voi putea - poate role, bicicletă etc. Și cred că lucrul ăsta este normal. Din nou, în acest moment nu poate decât să mă bucure și chiar îmi doresc să aibă - sunt sigură că vor avea! o relație specială. Cu mine va face alte lucruri.
Pe de altă parte, este prima dată când fac asta. Ce îmi imaginez acum sunt pure fantezii, și cum mi-aș dori să fie lucrurile, în condițiile acestea. De aceea, când în jurul meu aud mămici geloase pe relația dintre copil și tatăl lor, deși mi se pare contraintuitiv, nu pot să nu mă întreb dacă poate nu voi ajunge și eu să simt asta. În special prin prisma limitărilor mele. Acum, mi se pare imposibil să mă simt așa, când simt că mi se umple sufletul de bucurie doar gândindu-mă la ei doi bucurându-se unul de altul. Știu că pentru mine a fost un proces lung să ajung să-mi accept chiar și incapacitatea de a mai dansa sau de a merge pe role, și mă întreb dacă voi fi împăcată cu faptul că ei vor alerga prin parc fără mine? Din nou, în momentul acesta aș răspunde că da, în imaginația mea aș rămâne pe bancă citind ceva într-un weekend călduros, în timp ce ei s-ar plimba cu rolele prin Herăstrău și ar veni din când în când să mă pupe :). Este doar fantezia mea- din câte știu Ionuț nu stă prea bine pe gheață sau role, dar oricum!

Partea pozitivă este că am în jurul meu și persoane care îmi confirmă că fanteziile mele nu sunt imposibile! Mămici care sunt fericite de relația dintre fiică și tată, care își acceptă limitările (cu totul altele decât cele fizice - ”cu mine nu se joacă. Mie pur și simplu nu îmi place să mă joc. A învățat să se joace singură, sau cu tatăl, și cu mine face alte lucruri”), mămici relaxate care căltoresc cu soțul și bebelușul de cinci luni, pentru care schimbarea nu a reprezentat o dramă, sau care pur și simplu fac o echipă atât de bună cu partenerul astfel încât amândoi sunt pe aceeași lungime de undă, relaxați, iar viața continuă, doar că acum este și bebelușul acolo. 
Încep să îmi conturez cum aș vrea să arate viața noastră după venirea ei, am încredere în noi doi, ca și cuplu și ca și echipă, și îmi dau voie să spun că nu am de unde să știu cum va fi, și cum se vor schimba lucrurile, pentru că de acum înainte nu vom mai fi doar noi doi.
De acum înainte vor fi (și mai) multe aspecte pe care nu le vom putea controla, și poate că asta nu este o dramă :).
Cu dragoste,
Florența

luni, 31 decembrie 2018

Schimbări și entuziasm pentru 2019

2019 mi-a rezervat o mulțime de schimbări. Dintre toate, cea mai importantă, de departe, este nașterea fetiței noastre. Mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la asta. Mă emoționez cu fiecare pumn, picior, cot pe care mi-l dă :)). Sunt așa îndrăgostită de ea și fericită doar când îi spun numele. 
 Campanie ”Sănătate ca în Europa”. Foto Credit: Cornel Brad

Îmi doresc, și ne dorim să ne continuăm planurile. Habar nu avem cum va fi, așa că nu am luat nicio decizie fermă în legătură cu asta. Știm sigur că Aida va fi prioritatea, și pornim cu gândul că de acum încolo ea va fi parte din viața noastră. Am citit ceva foarte interesant într-o carte pe care am primit-o cadou de la nașa noastră și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult sens face (în momentul ăsta, nu știu cum va fi când va fi aici ea). Și anume: copiii nu își doresc să devină centrul universului nostru, ci să ne trăim viața iar ei să fie parte din ea. Să fie alături de noi. Studiind psihologia, stadiile de dezvoltare ale copilului (pe care voi avea ocazia să le urmăresc în practică), realizez că va fi o călătorie pe care o vom face amândouă. Mai mult de atât, vor fi lecții pe care le vom învăța toți trei, în fiecare zi. Unii despre alții, în contexte neașteptate. Mă aștept și la conflicte între noi, și la oboseală, chiar mă gândesc cu groază la nopți nedormite, în special când știu cât de importantă e odihna pentru mine.
Am și acum nopți în care mă trezesc pe la patru dimineața și timp de o oră sau două nu reușesc să adorm. În general, după încercări de a adormi la loc timp de minim 30 de minute, mă ridic și îmi fac un ceai de tei, după care mă simt mai trează ca niciodată :)). Așa că s-a întâmplat să îmi deschid laptopul, să lucrez ceva, sau să gătesc ceva, sau să mai mă uit la vreun serial. După care, după vreo două ore mi se face somn, și mai dorm cam o oră.
Problema cu asta este că după această pauză mă trezesc foarte obosită, iar ziua următoare sunt buimacă și simptomele datorate Sclerozei Multiple mi se înrăutățesc. Iar asta este cea mai mare frică pe care o am. Că din cauza oboselii, să nu pot avea grijă de ea așa cum îmi doresc.
Și da, știu că Ionuț va fi acolo, și că va fi un copil căruia nu îi va lipsi nimic, iar asta mă liniștește foarte mult. 
 
 
Îmi imaginez, pe măsură ce scriu asta, alte mămici care au avut deja experiențele noului născut, și creșterii unui copil, Care poate mi-ar spune - sau chiar mi-au spus deja, că visez, crezând că voi putea face altceva în primul an (cel puțin) înafară de copil. Sincer, habar nu am dacă voi putea să îmi continui formarea în Psihoterapie -Analiză Tranzacțională anul ăsta (pentru al cincilea an), deși știu că am suportul lui Ionuț și trainerului meu (care a mai avut studente -nu în România, încă! ce au venit în primele luni cu bebelușul la formare, au alăptat acolo etc). Nu știu dacă voi reuși să fac asta, dacă voi avea energie, dacă îmi voi mai dori. Știu că acum nu o exclud.
Nici nu știu dacă îmi voi mai dori să fac altceva înafară de bebelus anul acesta. Asta îmi doresc acum și știu că orice voi alege să fac, mă voi asigura de acum încolo, că și ei îi va fi bine. 

Peste schimbările care mă așteaptă, Crăciunul și perspectiva unui nou an mă și întristează. Nu știu dacă acum, mai mult ca oricând, voi simți absența mamei mele și mai intens. Îmi dau lacrimile când mă gândesc de câți bebeluși a avut ea grijă când lucra în pediatrie ca asistentă medicală, și că nu va fi aici când se va naște nepoțica ei. Că nu îi va spune ”bunica”.
Că tata nu va fi aici să o privească pe fetița noastră așa cum se uita la mine, cu drag, cu ochii aproape în lacrimi de emoții, și eu neînțelegând ce îl emoționa.
Din nu știu ce motiv, iarna îmi amintește și mai mult de ai mei. Probabil pentru că am iubit mereu iarna, și zăpada, și Crăciunul, pe care ai mei le-au făcut atât de speciale. Iar amintirile când tata mă ducea cu sania și mergeam să luăm brad, sau când mergeam cu mama la munte cu trenul, de dimineața până seara și făceam trasee până la cabana Trei Brazi sunt atât de vii și prețioase.

2018 mi-a oferit multe, atât în plan personal, cât și profesional. 
Anul acesta am făcut călătoria visurilor mele, în Africa.
Boulders Beach - plaja cu pinguini in libertate
În Grădina Kirstenbosch-Cape Town
 
Relații cu apropiați s-au schimbat, unele le simt îndepărtându-se, nu știu dacă doar pentru o perioadă sau pentru că asta se întâmplă când lucrurile se schimbă, pur și simplu. Este dureros, încă mă zbat să accept asta, și sunt conștientă că absolut orice relație este formată dn cel puțin doi. Unele s-au consolidat,  și am realizat că de multe ori, o perspectivă comună poate crea sau reînnoda relații, și sunt recunoscătoare pentru asta.
Ca și psihoterapeut, lucrurile progresează. Mă simt foarte mulțumită cu ce am realizat anul acesta, și simt că mă apropii din ce în ce mai mult de ceea ce îmi doresc să fac în continuare. Am obținut Atestatul de Psihoterapeut, iar în ianuarie am interviul la Colegiul Psihologilor.
Mulțumesc tuturor clienților mei că îmi oferă acest privilegiu de a fi parte a călătoriei lor, mulțumesc tuturor persoanelor care m-au făcut parte din proiectele lor și tuturor celor care îmi citiți blogul.
Normalitate în Dizabilitate - Prezentare Universitatea Bucuresti, Fac. Psih. si Stiintele Educatiei. Multumiri Prof. Aneta Feldman

Este copleșitor când văd impactul fiecărei postări sau când primesc mesajele voastre private și vă sunt recunoscătoarea fiecăruia!
Vă doresc un An Nou perfect pentru fiecare!
Cu dragoste,
Florența


duminică, 14 octombrie 2018

Mami cu Scleroză Multiplă

Postarea acesta o scriu azi, 27 Iulie 2018, dar nu am nici cea mai vagă idee când o voi publica. Momentan este secret!! 
Asta e chiar o poză cu eclipsa din 2017 :)). Credit colegului meu, Bob Scott, din Tennesee
Recent a fost ziua mea. Pe 11 iulie.
A fost și ziua când mi-am făcut primul test de sarcină. Și pe al doilea. Ca să confirm. 

Renunțasem la tratamentul cu REBIF în ianuarie 2017, după doar trei luni de injecții pentru că mă simțeam ca într-un puseu o dată la două zile: de fiecare dată după ce făceam injecția și ziua următoare. Îmi mai reveneam seara, când trebuia să fac următoarea injecție. Nu am vrut să mă mai cert cu nimeni că renunț la tratament, să am discuții că de ce fac tratamentul cu vitamina D3... așa că am spus că vreau să rămân însărcinată. În orice caz, nu a fost ca și când mi-ar fi oferit un tratament convențional care să nu îmi scadă calitatea vieții, cum făcea REBIF-ul în cazul meu. Mi s-a recomandat să iau paracetamol, ceea ce făceam oricum - nu îmi imaginez ce frisoane și dureri de cap aș fi avut fără paracetamol, când era insuportabil cu tot cu paracetamol. Ionuț, care a insistat mereu să fac tratament convențional, a renunțat la idee când și-a dat seama că mă transformam într-un zombie și că tratamentul nu îmi aducea niciun beneficiu din punct de vedere al calității vieții. 
În primele luni, m-au sunat de la spital să mă întrebe dacă am rămas însărcinată, până la urmă mi-au spus că mă vor scoate din program și că după ce nasc, voi intra din nou pe tratament. 

Ce e drept, acum am rămas însărcinată aproape imediat. Nu prea îmi venea să cred, așa că nu m-am entuziasmat foarte tare până nu am ajuns la medic, pentru confirmare. La clinica Peltecu, unde am reușit să mă programez, am fost foarte plăcut impresionată de primul medic care m-a consultat și care mi-a confirmat sarcina. Dr. Botezatu lucrează și la Spitalul Filantropia. Calmul lui mi-a insuflat multă încredere, m-a relaxat. Când i-am spus de dozele mari de vitamina D3, mi-a spus că este foarte bine, că și el prescrie la persoane obeze. ”Nu este cazul dvs!”- a adăugat :)). L-am întrebat ce restricții alimentare am (citisem pe site-uri mult prea multe). Mi-a spus zâmbind că sarcina nu este o boală, și că pot să mănînc orice, atâta timp cât sunt sigură de proveniență. Adevărul este că dacă am o bănuială că o maioneză este făcută din ouă cu salmonela - sunt sigură că nici EU nu aș mânca - cu sau fără sarcină  
Așadar am decis că problema alimentară nu va fi un stres pentru mine, cu atât mai mult cu cât de obicei, nu mănânc în oraș sau chestii dubioase.

Mai departe, urmează o mulțime de teste, cu care mi-am bătut capul până mi-am dat seama care, ce face, când trebuie etc. Interesant totuși este că în general, când trebuia să mă duc la spital, clinică, un consult etc, mă simțeam mega siluită, nu aveam niciun chef. Probabil și din perspectiva bolii, pentru că simțeam că de cele mai multe ori, maximul beneficiilor pe care respectivul consult mi l-ar aduce este să îmi mențin starea. Nu este ca și când Scleroza Multiplă o să treacă vreodată, nu? Din contră, mai nou rezultă am am și tiroidita autoimună, care nu se manifestă în niciun fel, dar ”trebuie urmărită”. Suuuper! Le urmărim pe amândouă, sigur, nu este ca și când pot face mare lucru :)). Dar chiar nu îmi fac probleme din punctul ăsta de vedere. 

Cert este că acum, cu sarcina, merg la medic
ȘI SE REZOLVĂ! 
Adică mă duc, fac un test, două, trei, câte trebuie, primesc rezultatul și gata! Mergem mai departe! 
Îmi răsună din ce în ce mai des în cap cuvintele Dr. Botezatu: ”Sarcina nu este o boală!”
Zâmbesc, și mă relaxez.
O să avem un BEBE ! <3 <3 <3
Cu dragoste,
Florența

luni, 1 octombrie 2018

Anxietatea în Scleroza Multiplă

Am conștientizat destul de târziu cum mă afecta anxietatea. A pornit din momentul în care, la câțiva ani după accidentul de mașină, mi-am dat seama că la volan, între semafoare, nu respiram, îmi  țineam respirația. Ca și când așteptam din nou să mă lovească din spate o mașină puternică. Exact ca atunci.

Anxietatea se manifesta mai departe, uneori în legătură cu condusul, când trebuia să ajung undeva unde nu eram sigură dacă am unde să parchez. Sau mai ales dacă pot parca aproape de unde trebuia să ajung. Pentru că apoi urma etapa a doua: cum voi merge până la locul cu pricina dacă e la distanță de câteva sute de metri de unde am parcat, cât de bine sau rău voi merge când mă voi da jos de la volan, cât de mult mă voi chinui să  parcurg respectiva distanță. Și mai ales, cât de emoțională voi deveni când o să îmi dau seama că ”abia mă târăsc” și eventual mă mai lovesc și de priviri întrebătoare.
Altă dată un portar pur și simplu nu m-a lăsat să parchez în fața unei instituții unde urma să filmăm pentru o campanie de conștientizare, deși era weekend și nu mai era nimeni acolo. Nu a contat nici legitimația de persoană cu dizabilități, nici că i-am spus că mă deplasez greu, nici că, în cel mai rău caz, dacă avea nevoie de acces, îmi putea face semn prin geam să vin să mut mașina. Da, după încă un drum în care nu respirasem, am mutat mașina pe trotuarul de vis-a-vis și când am coborât de la volan, pentru că plouase și mi-a alunecat bastonul, am căzut fix în baltă :)). Acum râd, dar atunci, plină de frustrare și furie, am început să plâng. Peste asta, o doamnă pe la vreo șaptezeci de ani care a trecut m-a ajutat să mă ridic iar asta chiar m-a făcut să mă simt total neajutorată și neputincioasă.
Speram din tot sufletul ca cei cu care urma să mă întâlnesc în interior să nu fi văzut pe geam acest incident.
poza din campanie.Photo credit: Valentin Boboc

M-am simțit anxioasă, tristă și furioasă.

Aceste emoții sunt considerate de mulți ”emoții negative”. Emoții pe care nu TREBUIE să le ai. Iar dacă ajungi cumva să le simți, TREBUIE să fii puternic, să le bagi cât mai adânc dedesubt în suflet, acolo unde să uiți de ele și de unde nu te mai pot afecta. Foarte important, de asemenea, să nu știe nimeni că le ai sau că le-ai simțit vreodată. Asta te-ar face un om slab.

M-am regăsit de multe ori în această poveste, în toate sfaturile mamei mele, în toate vorbele de duh ale prietenilor noștri de familie din copilărie, uneori în alți pacienți care cu toată bunăvoința, îmi spuneau că trebuie să fiu tare, atunci când îi întâlneam pe holurile spitalului.
Dar în perioada în care mi-am dat voie să plâng ca urmare a ședințelor de psihoterapie individuală, a avut loc un switch, o schimbare în percepția mea. Acum plângeam, eram conștientă că pentru ei poate păream slabă, dar EU mă simțeam mai bine. EU simțeam că sunt în contact cu emoțiile mele, că sunt sinceră cu mine și că deși acum plâng, mâine sau mai târziu mă voi gândi la asta. Mă voi întreba eu pe mine ce am simțit, ce am avut nevoie în momentul acela să se întâmple și cum aș fi putut obține asta. În final, asta s-a redus la ce aș putea EU să fac să fiu ok cu situațiile acestea. Dacă ajung să mă simt furioasă, sau anxioasă, se întâmplă ceva în sufletul meu, ceva ce îmi doresc să schimb.

Și de aici începe procesul fiecăruia. Când se acceptă emoțiile, și se intră în contact cu ele, ele  furnizează informații prețioase despre schimbări pe care ne dorim să le facem, și poate nu suntem conștienți de ele.

Fritz Pearls, unul din numele faimoase din terapia Gestalt, spunea că
Anxietatea este despre sănătate și schimbare. Psihiatrii sunt primii care vor să scape de anxietate, sunt anxioși când vine vorba de anxietate.
Citate faimoase ale sale, despre anxietate, frică de moarte, despre asumarea responsabilității pentru propria viață și fericire AICI

Și ce faci când vine vorba de o boală cronică în fața căreia medicii, de cele mai multe ori, ridică neputincioși din umeri, sau atunci când pot face ceva, în general este vorba de soluții temporare care nu schimbă foarte mult situația?
În experiența mea cu SM, am decis de două ori să renunț la tratamentul convențional (o dată cu multă agitație chiar), am încercat numeroase soluții alternative, unele au funcționat, altele mai puțin, am fost mai bine, am fost mai rău, am fost foarte rău, mi-am revenit, am luat-o de la capăt și am făcut toate astea din nou.
Ar fi devenit un pattern, un șablon după care mi-aș fi trăit viața de acum încolo. Până când am decis să spun STOP și să mă întreb ce altceva pot face. Cum aș putea să îmi regăsesc bucuria de a trăi, chiar și cu o boală incurabilă și progresivă?
Pentru mine răspunsul a constat în multe lucruri. Răspunsul pentru fiecare, cu o suferință de sănătate sau nu, este în multe lucruri. Cred acum că lumea asta este atât de mare, atât de plină de pasiune dar și plină de nevoi pe care le putem satisface chiar noi, astfel încât este imposibil ca, odată pierdută o pasiune, să nu fie alta care să o poată înlocui cu succes.

Anxietatea, ca și tristețea, frica, fericirea sunt parte din viața mea, fiecare cu un rol foarte important. Este neplăcut și nu este ceva ce urmăresc - să simt tristețe sau să fiu anxioasă, dar o dată ce depășesc ”punctul critic” realizez ce roluri importante în deciziile mele, în dezvoltarea și schimbările pe care le fac au aceste emoții.

Pentru mine tristețea adâncă pe care mi-a pricinuit-o Scleroza Multiplă și pe care am conștientizat-o acum cinci ani, m-au determinat să mă apuc de psihoterapie. Anxietatea pricinuită de confuzia prin care am trecut o dată cu diagnosticul de Lyme acum șase ani m-a determinat să încep să scriu acest blog.
Ieri am vizitat un cuplu, vechi prieteni ai părinților mei, și la un moment dat le-am dat o carte de vizită, astfel încât să mă poată recomanda ca psihoterapeut.


Mi-au spus că mama ar fi rămas cu gura căscată să vadă câte am realizat.
Cred că ea a știut mereu ce mult pot face.

Cu dragoste,
Florența


joi, 20 septembrie 2018

Intimitate


Ne referim la intimitate când vorbim despre relația cu partenerul, în general despre intimitatea fizică, sexuală.
În psihologie, intimitatea înseamnă mult mai mult de atât. Este vorba despre apropiere, dar și manifestarea emoțiilor autentice, a celor mai adânci gânduri și trăiri.

Intimitate nu înseamnă doar trăiri pozitive. 
De exemplu, o discuție aprinsă cu Ionuț, în care amândoi ne simțim suficient de siguri pe relația noastră și unul pe altul încât să exprimăm ce simțim și ce gândim cu toată sinceritatea, este despre intimitate. În momentul în care cred că are o idee proastă, referitor la orice- muncă, relația noastră, familie, o idee de afaceri, îi spun. Sunt sinceră pentru că relația noastră a atins un prag de maturitate - și intimitate, încât pot să fac asta simțindu-mă confortabil, știind că nu mă va înțelege greșit. 
Iar asta nu înseamnă că nu ne susținem reciproc. Din contră, din moment ce eu chiar cred ce îi spun și îi prezint argumente, sunt încrezătoare că el le va analiza - de multe ori în prealabil, și va decide cum este mai bine să acționeze într-o anumită situație, cunoscând acum și alte argumente. Decizia în final este a lui iar eu respect asta. Reciproca este bineînțeles, valabilă. Și de multe ori mi-am schimbat deciziile pentru că argumentul lui a fost unul bun (chiar dacă îi recunosc destul de rar când nu am dreptate :)) )

Ce s-ar întâmpla dacă nu am face asta? Dacă în momentul în care mi se pare că urmează să facă o mișcare proastă, în orice aspect al vieții, aș decide să nu îi spun din orice motiv: ca să evit o ceartă, ca să nu îi zdruncin încrederea, să îi arăt că îl susțin necondiționat etc. În primul rând, asta distruge conceptul de intimitate de care vorbeam la început. Da, ok, pe termen scurt, poate lucrurile între noi vor fi relaxate, am evitat o discuție aprinsă. Și ce se întâmplă cu ce este dedesubt? Ce cred eu, de fapt. Ce simt eu în legătură cu o anumită situație. 
Suntem într-o relație, într-o căsnicie până la urmă, și este important să fim amândoi ok, să  simțim amândoi că e emoțiile și sentimentele noastre contează și sunt importante.

În Analiza Tranzcțională există un concept denumit de Berne, părintele AT-ului, ”collecting stamps”= colecția de timbre. În orice relație, atunci când decidem să nu fim intimi, deci să nu ne exprimăm emoțiile autentice pentru că ”așa am învățat”, ”așa am fost crescuți”, ”nu vreau ceartă”, ”nu e politicos” etc, trăim cu speranța că o dată depășit momentul critic, emoția va dispărea. Răsuflăm ușurați că am mai fentat o ceartă și că ”este doar un compromis făcut spre binele relației”. 
Ce omitem sunt chiar emoțiile noastre. ”Copilul” din noi, acea parte care susține toate emoțiile, a fost ignorat, discreditat, ”pentru binele relației”. 
Normal că situații similare apar pe tot parcursul relației. De fiecare dată, având aceleași crezuri, vom acționa ”politicos”, pentru că TREBUIE să ne susținem partenerul/partenera și la urma urmelor, nu vrem ceartă, discuții. Așa că mai punem niște timbre la colecție, de care nici măcar nu suntem conștienți.

Și la un moment dat, răbufnim. De multe ori nici noi nu înțelegem ce s-a întâmplat. 
”De ce, pentru că nu a dus gunoiul azi, m-am repezit așa la el?”.
Iar răspunsul îl găsim chiar în propria noastră ”colecție de timbre”. Gunoiul de azi a fost doar picătura care a umplut paharul. O dată cu toate timbrele, am ales să strângem și frustrări, care s-au transformat în furie, tristețe, uneori scăderea stimei de sine. Pentru că în lunile lungi în care nu ne-a convenit că nu spală vase, că nu își caută job, că e pasiv în ceea ce privește viitorul nostru etc (sunt doar niște exemple), am înghițit în sec și am mai pus câte ceva la colecție. 

IAR AZI NU A DUS GUNOIUL!!!!

Și acum avem ocazia să experimentăm partea mai puțin plăcută a colecției noastre. Deși, de cele mai multe ori, există un beneficiu inconștient pentru care alegem să ne mărim ”colecțiile de timbre” (așa am văzut la mama și la tata, mama și-a petrecut toată viață strângând după tata și asta ajung să fac și eu etc). 
Ideea e că lipsa intimității, așa cum o definea Berne, pe termen lung, nu ne va scuti de probleme în relație. Dacă acum avem ocazia să exprimăm ce simțim cu adevărat (dintr-o poziție adultă, în care doar vorbim despre sentimentele și emoțiile noastre, nu încriminându-ne partenerul ca nu a spălat nici azi vasele!), pe termen lung putem evita adevărate explozii de furie, justificate, dar pe care nici noi nu le înțelegem. 

Am scris articolul acesta având în minte un eveniment recent, în care Ionuț avea de luat o decizie importantă. Dinafară, îl puteam observa cum își păstrează barierele - care în trecut, i-au oferit atâta siguranță, dar care acum nu făceau decât să îl limiteze. Normal că au urmat discuții în contradictoriu - "eram nerezonabilă", dar am avut încredere că va lua în considerare toate datele problemei. Iar la final, deși ne-am zguduit puțin seara, amândoi am ieșit din asta mai câștigați. Ne susținem reciproc, iar deciziile importante le luăm împreună, bazându-ne pe autenticitatea celuilalt. Chiar cu costul unei discuții aprinse seara, este important să păstrăm intimitatea :).

Cu dragoste, 
Florența


vineri, 7 septembrie 2018

MSKidsRetreat 2018 - tabăra cu copiii

MSKidsRetreat2018


Este al doilea an în care, împreună cu APAN, organizăm acest Retreat pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă din Romănia.
De ce?
Pentru că prima tabără a fost un succes, copiii au avut ocazia să se cunoască între ei, să facă schimb de experiențe, dar și să beneficieze de sfaturile Doamnei Doctor Carmen Burloiu de la Spitalul Obregia și să ia contact cu noi, echipa APAN, care ne dorim să arătăm și altora că acest diagnostic nu este doar despre boală și suferință.

Din păcate, anul trecut nu am putut să ajung în Retreat, dar anul acesta mi-am adunat energia și am vorbit cu stelele să se alinieze astfel încât să îi pot cunoaște pe cei pentru care am înotat. Eram conștientă de impactul pozitiv pe care o tabără de genul acesta il poate avea atât în viețile copiilor, dar și a fpărinților și familiei. Anul trecut, în cadrul campaniei de strângere de fonduri pentru Swimathon, am scris despre asta AICI.

Am fost fericită să cunosc participanții și cred că toți am plecat din tabără cu zâmbetul pe buze și cu gândul la Retreatul de anul viitor. Părinții îmi povesteau entuziasmați despre nerăbdarea copiilor de a veni în excursie și de a se reîntâlni cu prietenii făcuți cu un an înainte.

Mi s-a părut că totul a mers extrem de bine. Pe drum spre Complex Pănicel, unde ne-am petrecut cele trei zile, ne-am oprit la Dino Parc. Eu cu prietena mea din Apan, Silvia, cu una din mămici și Doamna Psiholog Irina Uricariu pe care am cunoscut-o în această excursie i-am așteptat pe copii afară și ne-am bucurat să vedem un milion de poze pe care le-au făcut în parc și să auzim cât de mult s-au distrat.
Apoi am plecat spre complexul unde eram cazați, unde ne așteptau cei de la Ascendis, care s-au ocupat de cazare, organizarea acolo și au făcut o mulțime de jocuri drăguțe și activități amuzante cu copiii. Mulțumim Anca, Andreea și Sorin (Soso). A fost o plăcere să vă cunosc și sper să ne revedem în aceeași formulă la anul!

Am apreciat nespus toți părinții care au participat în tabără. Îmi dau seama cât de greu îi este unui părinte să trăiască gândindu-se că la un moment dat, ar fi putut face  ceva mai mult, mai bine, altceva, să împiedice acest diagnostic. Mesajul meu pentru ei este că sunt niște oameni minunați, și că au făcut foarte bine tot ce puteau face în condițiile date. Faptul că au fost acolo și că în cadrul grupului cu părinții au avut curajul să împărtășească vina resimțită, fricile lor și să caute soluții la problemele pe care le au alături de noi, ca psihologi dar și împreună cu alți părinți care trec prin experiențe similare, i-a dezvăluit ca persoane mature, active nu pasive, care fac tot ce este posibil să facă viața copiilor lor mai frumoasă, dar și pe a lor. Pentru că dacă ei sunt bine, și copiii vor fi.
Important in gestionarea diagnosticului: Relatia cu parintii


Primirea unui asemenea diagnostic este o traumă reală în familie. Începând cu groaza resimțită de persoana diagnosticată, nici sentimentele celor din jur nu trebuie ignorate. Sigur, acceptarea bolii, atât din partea celui diagnosticat, cât și din partea familiei, va face lucrurile să decurgă mai simplu, fără să trăim într-o continuă luptă, zi de zi. Cu toate acestea, să accepți pur și simplu un diagnostic ca acesta nu este floare la ureche. 

 Cum faci asta? Ce înseamnă, de fapt, să accepți boala? Acceptare... adică să mă resemnez?

Despre stadiile acceptării și experiența mea, cum am ajuns să transform un diagnostic ca Scleroza Multiplă în povestea mea de succes, le-am vorbit în cea de-a doua zi, în cadrul prezentării ”Poveste de Psihoterapie cu Scleroză Multiplă”.
Poveste de Psihoterapie cu SM
Mă întreb deseori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi participat într-un asemenea proiect la diagnosticare. Cum s-ar fi schimbat dinamica în relația mea cu mama, acolo unde să simți suferința nu era permis. Cum ar fi fost să fac această acceptare nouă ani mai devreme, fără să trec prin toate luptele și conflictele interioare? 
Important este că sunt aici acum, și dacă experiența mea poate face un click în cineva, atunci o să continui să vorbesc despre asta. Reorientarea mea profesională spre psihoterapie este probabil, cel mai bun lucru care a ieșit din toată suferința, și sunt sigură că fiecare dintre noi își poate găsi propriul sens. 

Și fiecare din cei prezenți în tabără o vor face!

 

Cu dragoste,
Florența 

joi, 16 august 2018

Psihoterapia: ”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

Prima dată când mi s-a adresat întrebarea ”Ce este, de fapt, psihoterapia asta?”, am fost puțin blocată. Nu pentru că nu știam ce să răspund. În mod sigur, persoana care îmi pune întrebarea nu așteaptă definiții de la mine. Poate și pentru că psihoterapia este acum o parte atât de importantă din viața mea, îmi doresc să dau o explicație care să descrie cât mai cuprinzător impactul pe care îl poate avea în viața cuiva.

Profesorul meu de formare a preluat o definiție pe care ne-a transmis-o și nouă, care mi se pare că surprinde esența rolului psihoterapiei:

”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

De-a lungul vieții, din copilărie, luăm decizii inconștiente care să ne ajute să ”supraviețuim”: 
”Mama este imprevizibilă când îmi arăt dragostea față de ea. În concluzie, oamenii nu sunt de încredere. Mai bine mă țin la distanță și nu îmi arăt dragostea față de nimeni”.
Sau  
”Tata nu m-a mai bătut ieri când am făcut curat în casă și erau toate lucrurile în ordine. De acum încolo, o să mă străduiesc din greu să fac totul perfect și așa nu o să mă mai bată”.

Pe parcurs, uităm de aceste decizii luate inconștient, dar continuăm să ne trăim viața în conformitate cu ele.
”Până la urmă, a ajutat de multe ori că m-am învățat să fac lucrurile perfect, nu? Cu toate acestea, să fac lucrurile perfect mereu mă obosește foarte tare. Mă simt fericită când văd că șeful meu e mulțumit, sau soțul meu e fericit când vine acasă și nu trebuie să facă nimic pentru că e totul aranjat. DAR uneori aș vrea să mai facă și el ceva....”

Un sâmbure de nemulțumire poate ajunge în conștiință la un moment dat, și de cele mai multe ori, e ignorat. Dar e acolo, și pe măsură ce timpul trece și situațiile se repetă, se poate transforma în nefericire, depresie, accese de furie în momente și contexte pe care nu le înțelegem. 
De cele mai multe ori, în terapie, da, va fi nevoie să accesăm amintirile din copilărie responsabile de deciziile după care ne trăim viața. De cele mai multe ori, vom avea de a face cu amintiri dureroase, pe care clienții preferă să nu și le amintească, deși pot fi cheia schimbării de azi. 

Aici intervine empatia psihoterapeutului. Conștient că acțiunile sale următoare pot scoate la iveală evenimente trecute, amintiri, senzații și emoții pe care clientul le-a reprimat cu succes ani de zile, terapeutul va intra cu grijă pe acest teritoriu, doar cu acordul clientului și cât de adânc va dori clientul să meargă. Este important ca ritmul să fie adaptat la nevoile clientului și ca acesta să fie și se simtă luat în serios. 

Recent, într-un exercițiu la formare, am adus în discuție un eveniment care m-a rănit, dar de care cumva îmi venea să râd, având în vedere cei treizecișidoi de ani pe care i-am făcut recent. În acest context - o râcâială cu niște prieteni - mă simțeam rănită, neimportantă, și gândind rațional - mi se părea o prostie. O puteam asocia cu o dramă de liceu și nu îmi venea să cred că, după tot ce am înfruntat și evenimentele mai puțin fericite prin care am trecut, mă mai preocupă ”o râcâială cu prietenii”. 
Cu toate acestea, colegii din grupulețul de la formare în care eram când am făcut acest exercițiu, nu și-au dat ochii peste cap, nici măcar nu au zâmbit - ”Prostuța!” -așa cum îmi imaginam eu. M-au luat în serios și încet încet, am readus la lumină amintiri mai vechi când am trecut printr-o situație similară. Acum, aplicam aceleași soluții, același comportament pasiv agresiv ”Îmi iau jucăriile, plec și îmi fac alți prieteni”, care nu numai că nu mă mai ajuta, dar nici nu îmi doream alți prieteni :)).

Când am început psihoterapia mea personală, acum cinci ani, când nici nu mă gândeam că voi ajunge să fac EU asta, într-una din ședințele în care plângeam non stop și vorbeam doar printre lacrimi, psihoterapeuta mea m-a învățat o lecție vitală în meseria asta. De care nici măcar nu am fost conștientă până când nu am început să lucrez cu clienți. Mi-a spus atunci, pentru că ne dădeam seama că unele lucruri au fost reprimate foarte adânc: 
”O să mergem cât de adânc vrei tu”.
La momentul acela, am trecut repede peste, întrucât asemenea mamei mele, asistentă medicală, fusesem învățată să ”smulg leucoplastul cât mai repede”, oricât de adâncă și deschisă era rana. 
Mai târziu, am învățat să am mai multă grijă de mine, și că nu toate poveștile trebuie să includă o perioadă de Iad, așa cum am resimțit eu primii ani de terapie, pentru ca apoi să am revelații și să fac schimbări uimitoare. 
Unele lucruri necesită timp, și fiecare din noi are propriul ”fus orar”, propriul ritm. Iar un psihoterapeut bun va respecta asta. Mai departe, ține de fiecare din noi să începem acest proces.
Cu dragoste,
Florența

marți, 19 iunie 2018

MSKids Retreat - interviu cu Tudor Bojin

în MSKids Retreat

Tudor este unul din adolescenții care au participat la tabăra din 2017, organizată de APAN, pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă. A fost proiectul pentru care am înotat în 2017 la #Swimathon București.

Aș putea să încep să vă spun povestea de Scleroză Multiplă a lui Tudor, și voi vorbi și despre asta, dar mai încolo.  

Pentru că Tudor este mult mai mult decât Scleroză Multiplă. 

Ne-am întâlnit sâmbăta trecută, după ultimul meu examen din sesiune (și din facultate!) 
Luna aceasta îmi dau licența în Psihologie. Lucrurile pentru mine stau foarte diferit față de 2008, când îmi luam licența în economie - asta în materie de stres. 
am povestit cu Tudor la un ceai

Tudor în schimb, tot luna asta, dă bacul. Termină profilul mate-info. Până acum, a dat și meditații celor mai mici la matematică. Mi-a spus că îi place foarte mult să facă asta, 
”E o satisfacție foarte mare să văd că ei chiar înțeleg ce le spun!”
Când a dat la liceu, era sigur că peste câțiva ani avea să fie ITist. Prin clasa a 11a, s-a răzgândit. ”Înțeleg, dar nu e de mine! Nu mă văd făcând asta încă zece ani de-acum încolo!”
Așa că mai departe, vrea să urmeze...Actoria! Examenul e în septembrie

Mult succes, Tudor!!!

Acestea fiind spuse: Tudor, când vei fi un actor celebru, mă aștept să fiu prima care îți va lua interviu!  :)))

Este drept că nu sunt foarte în contact cu ”generațiile tinere”, deși mă simt de parcă abia am terminat liceul! (două facultăți și un master mai târziu :)) ). Cu toate astea, amintirile din liceu sunt atât de vii, încât m-am simțit cu Tudor ca vorbind cu un băiat din alt liceu! Ce a fost totuși diferit: mi-a vorbit AȘA FRUMOS DE LICEUL LUI! 
Mai mult de lucrurile bune pe care le spuneam eu despre al meu (”E super distracție, cel mai tare liceu!” - cu toate că era între primele zece licee din București atunci - acum nu mai știu), el mi-a vorbit de profesorii lui dedicați, alături de care i-a fost ușor să învețe orice materie. De activitățile extra-școlare din cadrul liceului, în care a fost susținut de profesori și Doamna Director. 
Alexandru Ioan Cuza (din București) e un liceu excepțional! De la anul, este Colegiu”.

Mi-a povestit entuziasmat de concursul de talente pe liceu pe care chiar el, alături de colegi și prieteni apropiați din liceu, l-a organizat
Sistem de votare, juriu format din profesori, candidați, sponsori- impresionant! - un reportaj super despre asta AICI!.

Despre debutul bolii și diagnostic...niciodată nu e o poveste frumoasă. Asta nu înseamnă că nu o putem transforma în ceva cu happy end. Iar Tudor asta face!
După ce o perioadă a încercat să ignore simptomele ciudate (îi amorțise fața, nu avea control deplin asupra mâinii drepte și piciorului stâng), a hotărât să investigheze. După ce medicii excludeau, pe rând, alte variante, a primit și diagnosticul de Scleroză Multiplă. 
În momentul inițial a fost supărat pe Divinitate, și se întreba ”De ce eu?”. Râde când spune că i s-ar fi părut mai ușor de gestionat...un diabet. ”Adevărul e că toți murim. Singura cale ca asta să nu se întâmple e să nu ne naștem”. Mi-l citează pe Mălăele: ”O femeie naște la fiecare trei minute. Cineva să găsească femeia și s-o oprească!”:)))

Tudor nu și-a ascuns diagnosticul de nimeni, deși nu este vizibil. 
De ce nu ai spune oamenilor? Oricum o să o am toată viața”.

Așa îmi dau seama că lucrurile se schimbă. Mentalitățile se schimbă, iar asta mă bucură nespus. 

Milă? Nu... oamenii de vârsta mea...ăăă...a noastră (se corectează să nu facă diferență de vârste dintre noi doi :)) ) sunt receptivi, open-minded.”. 
La o prezentare la biologie și-a folosit chiar propriul RMN. ”De ce să caut imagini pe net când am eu??”.

Cu familia și prietenii, lucrurile sunt foarte transparente.”Ar fi fost o corvoadă să nu pot spune adevărul despre asta”. Sunt momente mai grele, normal, în care el, mama și fratele mai mare își ridică moralul reciproc. La primul puseu, colegii l-au vizitat la spital, iar diriginta chiar a venit și a stat cu el.

”Important e să make the best out of it! Conștientizează și mergi mai departe”

Mesajul lui Tudor pentru noii diagnosticați cu Scleroză Multiplă
În perioada MS Kids Retreat se simțea destul de Zen, de calm cu privire la boală. Își dorește să meargă și anul acesta, dacă nu se va suprapune cu examenul de admitere la facultate. 
Mi-a spus că tabăra a schimbat ”ceva” în el. A fost important să vadă aspecte ale bolii la alții. Foarte sincer și lucid, îmi spune că nu știe dacă este așa calm cu privire la SM pentru că a acceptat boala și s-a împăcat cu ideea sau dacă totuși mai sunt frici reprimate. 

La cei mai mulți dintre noi, este câte puțin din amândouă. Eu cred că important e să fim suficient de ”resilient” astfel încât să ne trăim viața cât mai frumos, iar Tudor pare că...este acolo. :)

Ajutați-ne să trimitem și anul acesta copii și adolescenți cu Scleroză Multiplă în tabără! Este un diagnostic la primirea căruia oricine are nevoie de suport, iar la vârsta asta, în plină formare a personalității, informații corecte, avizate și un grup suportiv poate schimba cursul unei vieți!
Donați online la linkul acesta:
https://2018.swimathonbucuresti.ro/echipa-axonii/

Nu putem schimba lumea, dar putem schimba puțin, în jurul nostru!

Cu dragoste,
Florența

luni, 11 iunie 2018

MSKids Retreat - interviu cu Marilena Râdelesne

arhivă personală - notă personală: Dovada ca SM afectează și oamenii frumoși rău :)

Pe Marilena am văzut-o prima dată, scurt, la o întâlnire APAN. Nu am apucat să schimbăm nici două vorbe, dar știam că este una din adolescenții care au participat la MS Kids Retreat în 2017.

De ce mă interesează? Pentru că a fost proiectul pentru care am înotat la Swimathon 2017. Alături de echipa mea minunată de la APAN, alături de care voi înota și anul acesta, am strâns bani pentru o tabără la munte în care copii și adolescenți din România, diagnosticați cu Scleroză Multiplă s-au întâlnit, s-au cunoscut, au aflat informații noi despre ce înseamnă de fapt Scleroza Multiplă atât de la ceilalți participanți, cât și de la medicul și psihologul prezenți în tabbără.

Marilena acum face 20 de ani. Pe 24 iunie.
La mulți ani, Marilena!!!

Nu știe dacă mai poate participa la tabără, speră să meargă măcar ca voluntar, pentru că după MSKidsRetreat din 2017, face și ea parte din APAN. Este studentă la Psihologie și științele educației. Când am vorbit era în sesiune.

Marilena a fost diagnosticată la 17 ani. Era clasa a 12-a și organiza balul. ”Eram și majoretă!”.
Într-o zi, i-a amorțit brusc partea dreaptă. Și-a spus că trebuie să doarmă. A doua zi s-a trezit cu toată fața amorțită. Au urmat două pusee, iar la al doilea s-a lăsat și cu ”niște depresie”. Aflase rezultatele de la bac, intrase la facultate, și nici nu se putea bucura.

”Eram o persoană pesimistă. Acum, la standul APAN de la Promenada, de World MS Day, am vorbit de asta de parcă e cel mai minunat lucru din lume să ai SM” :))))

Pe 30 Mai a fost Ziua Internațională a Sclerozei Multiple. APAN a făcut diferite proiecte, printre care ”Thank you, Doc”, în care tineri diagnosticați cu SM din APAN au fost la spitalele de unde își iau tratament.
Programe APAN de MSDay2018
Marilena (în mijloc) -”Thank you Doc”, la Elias
 Marilena a fost dimineață la spital pentru a le mulțumi celor care au grijă de noi, iar apoi în Mall Promenada, unde APAN a avut un stand, le-a vorbit oamenilor de Scleroză Multiple. Am murit de râs când mi-a spus cât de ciudat a fost că putea vorbi despre asta așa liber. 
Parcă mergeam la Promenada pentru altcineva, și povesteam despre mine de parcă nu eu aș fi avut SM. Mi-am dat seama că e vorba de acceptare”.

În tabăra MSKidsRetreat din toamna trecută, a fost surprinsă să vadă că deși se considera o persoană mai degrabă pesimistă, a început să vadă și latura ei luminoasă, optimistă.
”Doamna psiholog ne-a cerut să desenăm boala, așa cum o simțim noi, și toată lumea a desenat balauri, lucruri oribile. Eu am desenat ceva frumos”.

În MSKidsRetreat și-a descoperit optimismul. Acum știe că este puternică, vorbește despre asta. A învățat să își gestioneze reacțiile. 
”A fost important că în tabără a venit un medic. Cred că nu aș fi mers dacă nu era medicul acolo. La momentul acela, îmi era teamă să plec din București, pentru că doar aici e medicul meu!”

De ce a fost important pentru ea MSKidsRetreat? 
Pe mine m-a fascinat calmul ei, relaxarea ei. Nu mi-a vorbit doar despre curcubee și ponei roz, mi-a vorbit și de oboseala cronică, și de vânătăile și denivelările lăsate de injecții. Pentru că și astea sunt parte din realitate. Acceptare nu înseamnă detașare de realitate, nu înseamnă o lume paralelă.

În timp ce vorbeam cu ea, îmi aminteam de mine, la 20 de ani, când începeam să plâng fără să știe nimeni când mă duceam să îmi iau tratamentul de la Municipal. M-am întrebat cum ar fi fost pentru mine un MSKidsRetreat atunci.
Ea mi-a spus:
”După tabără, sunt mai relaxată când vine vorba de asta. A fost important să îi cunosc pe alții cu simptome diferite, să văd cum le gestionează ei. Acum știu la ce să mă aștept. De aplicat nu o sa aplic la fel soluțiile, fiecare este diferit. Dar e important să îmi cunosc limitele.”

Fiecare din noi, și vorbesc și din perspectiva ”pacientului cu SM” (cu boală din 2005), are procesul lui, ritmul lui. Eu am avut nevoie de șapte ani să fiu în stare să vorbesc despre asta. După discuția cu Marilena m-am întrebat cum ar fi fost dacă ar fi fost un MSKidsRetreat și când am fost eu diagnosticată.
Mesajul ei pentru noii diagnosticați:

Haideți să trimitem mai mulți copii în tabără și anul acesta!
Pentru că anul acesta înotăm din nou la Swimathon pentru MSKidsRetreat, va rog să donați pentru echipa #axonii la linkul de mai jos.
https://2018.swimathonbucuresti.ro/echipa-axonii/

Nu putem schimba lumea, dar putem schimba puțin, în jurul nostru!

Cu dragoste,
Florența

marți, 5 iunie 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa-Townships

photo credit: Laurent Nangnio. Localnică în casă

A fost una din activitățile pe care le așteptam cel mai mult. Mă fascinează apropierea de viața reală a oamenilor, și mereu mi-a plăcut ca în excursiile pe care le fac, să mă apropii de cultura locului, nu doar ca turist.

Acesta a fost unul din motivele pentru care în facultate, preferam voluntariatele în care să mă apropii de oamenii locului, de cultura și rutina lor, mai degraba decât “voluntariatele turistice” sau vacanțele obișnuite.

Totuși, aproape de fiecare dată imi rezervam o noapte în oraș înaintea începerii proiectului, să pot vizita măcar o bucățică, de capul meu.
la munte, ca fetele
Mai târziu, o dată cu evoluția Sclerozei Multiple, am devenit anxioasă când venea vorba de plecat singură sau chiar cu prietenele mele, așa că aproape am renunțat la plăcerea de a călători.

 
Apoi l-am cunoscut pe Ionuț. Pentru care problema se punea “Cum putem face asta?”, și nu “E din ce în ce mai greu să facem asta”, cum începusem eu să gândesc. Așa că am început să rezerv asistență în aeroport de fiecare dată, în fiecare excursie închiriam masina și el avea grijă să parcheze undeva accesibil oriunde mergeam sau, daca nu era posibil, mă lăsa pe mine și se ducea el sa parcheze. Se asigura că unde ne cazam nu vor fi multe trepte de urcat, și tot el mi-a reamintit ce înseamnă experienta autentică, în care intri în vorbă cu localnicii și afli cele mai interesante lucruri, de la activități specifice zonei la restaurante rustice, la opinia oamenilor asupra orașului în care locuiesc, politică și istoria din țara lor. Lucruri pe care, bineînțeles, le poti afla online, dar nu e mai mișto să le auzi de la ei?
Tot Ionuț m-a încurajat să merg în Bali, când i-am spus prima dată că
My BarefootJourney în Bali
aș vrea să merg cu Copacul și Crina în tabăra de yoga. Speram să merg cu el, dar am convenit că yoga este pasiunea mea, iar el într-o tabăra de yoga cu nouăsprezece fete nu s-ar simți ideal. Cu asta, am simțit că “mi-a dat aripi” să fiu eu, să mă descopar pe mine fără el, pentru că, uneori, avem fiecare nevoie să ne întoarcem la noi.

în Grădina Botanică Kirstenbosch, Cape Town

Africa a fost pasiunea mea. Am planificat toate tururile și activitățile, iar el s-a ocupat mai mult de partea de organizare, vize, pașapoarte, mașină. Infrastructura.
În cartier.photo credit: Laurent Nangniot
Turul cartierelor oamenilor de culoare-Township tour, a fost ceva peste care am dat întâmplator, în căutarile mele despre Cape Town. M-a atras tocmai faptul că părea să ne ofere exact experiențele autentice pe care le căutam, și, deși părea, la prima vedere, la limita pericolului, faptul că mergeam acolo cu un ghid, cu o agenție, m-a liniștit și am decis amândoi că trebuie să facem asta.
Am cumpărat turul online, am primit confirmarea și cineva de la agenție ne-a sunat pentru a stabili punctul de întâlnire. Pentru că am stat foarte aproape de Muzeul Districtului 6, ne-am întâlnit cu restul grupului acolo. Altfel, ne-ar fi luat ei de la hotel. Era prima oprire înainte de a fi conduși în cartier. 

Puțină istorie
În 1948 s-a aprobat așa numitul “Ghetto Act”- Actul Ghetourilor, ca urmare a deciziei Apartheidului de a clasifica populația în grupuri rasiale: grupul Albilor și grupul non-Europenilor (asiatici, oameni de culoare și poate grupul Malay). Vechile cartiere din interiorul orașului (District 6,  cu aleile sale înguste care uneau cartierul de zonele rezidentiale ale Albilor) au fost rase, distruse, și înlocuite de cartiere cu străzi largi, neobstrucționate, lineare, accesibile camionetelor poliției și mașinilor blindate. Noile ghetouri, adică townships-urile pe care le-am vizitat noi, urmau să fie situate la câteva mile de oraș, de cartierele Albilor, cu o zonă tampon între ele, cu sectii de politie presărate prin cartiere și sârmă ghimpată (Don Pinnock- “Gang Town”, 2017). Mai mult, primul nostru ghid (care a fost și șoferul până în Langa, townshipul vizitat), ne-a povestit că până la președenția lui Mandela, la începutul anilor ‘90, un bulevard separa locurile în care le era permis negrilor să meargă de cele ale albilor. Bulevardul, astazi, poartă numele fostului președinte - Bdv. Nelson Mandela. El a luptat pentru nediscriminare în Africa de Sud și a reformat Constituția Apartheidului).
În turul organizat am luat parte șase persoane- 3 cupluri. Cu unul din cupluri am stat la o cafea după, și ne-au dat niște ponturi fabuloase asupra a ce să mai vizitam în Capetown (un belgian și o americancă ce locuiau acum în Miami), iar cu ceilalți doi ne-am întâlnit întâmplător la un super restaurant cu specific african -Gold, ca să aflam că a doua zi urma să ne întâlnim din nou la Aquila Safari
Laurent este belgianul cu care am intrat inițial în vorbă ca să îl rog să îmi dea un contact pentru pozele pe care le făcuse în Langa, cartierul vizitat (noi făceam poze cu telefonul și lui Ionuț i s-a părut periculos să scoată telefonul acolo). A fost foarte deschis să facă asta, iar Ionuț (prietenos cum e), i-a invitat pe toți la o bere la terminarea turului. Doar Laurent și prietena lui au venit. După cum am aflat în Safari, fata din celălalt cuplu era însarcinată și au preferat să meargă acasă. 
Mai jos, pozele făcute de Laurent (istagram @lenshophoto), care, printre altele, este și fotograf profesionist. Și mi-a permis să îi folosesc pozele în blog.

Barul local. photo credit: Laurent Nangniot
Ghidul care ne-a condus prin township, dintr-un capăt în altul la picior (cărucior, în cazul meu), chiar locuia acolo. Oyama pe numele lui, ne-a aratat “atracțiile” locului și ne-a răspuns la toate întrebările. (mai jos-barul local, unde am băut bere  făcută de ei...a fost oribilă :)))
Langa este unul din cele mai sărace cartiere din Capetown. Este,
Imagine din Langa. photo credit: Laurent Nangniot
practic, o mahala în care locuiesc oameni de culoare cu venituri foarte mici (maxim 2500 randzi pe lună- aproximativ 800 Ron. 



Prețurile în Africa de Sud sunt similare cu cele din România). În momentul acesta, Guvernul sud-african le oferă aceste case în cartiere ca Langa, iar ei trebuie să plătească doar electricitatea). În timp ce ne plimbam pe străduțele cartierului, mă gândeam doar la articolul celor de la Recorder, despre Giulesti Sârbi. Cred că situația este comparabilă, mai puțin faptul că oamenii aceștia au fost scoși din casele lor cu excavatorul în perioada Apartheidului, pe motive de culoare a pielii. 
photo credit: Laurent Nangniot. Barăci
Totuși, până se aprobă de către Guvern noi locuințe, oamenii își improvizează barăci, ca mai sus.

Ok, dar Apartheidul nu mai e din anii ‘90! Probabil că cei care au fost inițial extrași în aceste cartiere mărginase, nici nu mai trăiesc, iar cei mai mulți care stau acum acolo sunt familiile și rudele celor care au fost dați afara inițial din casele lor. În 1997, au putut să își revendice fostele case - care oricum nu mai există!, dacă aveau o dovadă cât de mică, chiar și o poză din fostul District 6. Când ești dat afară cu boldozerul din propria-ți casă, slabe șanse să mai păstrezi o factură de la electricitate! 
photo credit: Laurent Nangniot. Vraci din Langa
loc de joacă în Langa. photo credit: Laurent Nangniot
 
Știu, nu este nevoie să merg până în Africa de Sud ca să văd sărăcie, ar putea spune unii. Nici nu a fost asta intenția mea. Da, au reușit să facă și din asta turism, iar parte din banii de pe excursiile acestea merg la oamenii din cartier. 
Cert este că oamenii aceia încă mai suferă din cauza unor nedreptăți, iar acum, mai mult ca oricând, am devenit foarte sensibilă când vine vorba de discriminări de orice fel. Cum spun și ei, Apartheidul a fost Holocaustul Africii de Sud.

Eu m-am întrebat cum de familiile, copiii celor care au trăit de fapt drama Apartheidului, încă mai trăiesc acolo, în aceste condiții. Răspunsul lui Ionuț m-a tulburat, dar da...are perfectă dreptate: 
”E simplu. Sărăcia naște sărăcie!”.
photo credit: Laurent Nangniot. Localnică afumând capete de miei
Florența 

luni, 28 mai 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa: Insula Robben - despre forță și pace

Ziua 12

vedere de pe Insula Robben

După ce pe 7 Mai, când luasem biletele inițial, excursia pe insula Robben s-a anulat din cauza condițiilor meteo, mă cam speria gândul că poate nu vom reuși sa ajungem la închisoarea de maxima securitate unde Mandela a fost închis timp de 18 ani (din cei 27 în care a fost detinut politic).
Dar astăzi am avut noroc de vreme frumoasă în Cape Town, așa că la 10 dimineața eram în mașină, în drum spre port, de unde urma să luăm barca spre insulă.
Înainte să plecăm spre Africa, gândul la excursia asta m-a determinat să iau un cărucior. Citisem pe site că pentru a ajunge la insulă, se ia barca de la Poarta Nelson Mandela, iar în portul insulei, va fi “o scurtă plimbare până la autobuzele care merg la închisoare”.  “Scurtă plimbare” pentru unii înseamnă zece minute de mers pe jos. Eu uneori-de cele mai multe ori, mă odihnesc de trei ori și cele 10 minute devin 30. Așa că am ales să nu risc când e vorba de Africa de Sud, așa că am luat un scaun rulant după mine. Întâmplator, scurta plimbare chiar a fost scurtă, erau vreo 200 de metri de la barcă până la autobuze.

Excursia la Robben Island a fost printre primele activități pe care le-am planificat. Am citit pe nerăsuflate, în 2012, cartea “Calea lui Mandela”, scrisă de Richard Stengel. A fost într-un moment în care îmi cautam cu disperare o inspirație, o sursă de putere, un exemplu viu care să ilustreze că tot ce avem nevoie este în sufletul nostru, în noi, și că din suferință se pot naște lucruri minunate. Povestea lui Mandela, lupta sa împotriva Apartheidului, descrie cel mai bine cum îți poți păstra/descoperi pacea în suflet, chiar în fața unor încercări dure. Sau cel puțin asta am înțeles eu din povestea lui, printre multe altele.
Pentru mine, perioada aceea a fost cea în care încetasem să mai sper la o salvare, dar aveam totuși nevoie de o resursă. Cele “15 lectii despre viață, iubire și curaj” au fost resursa mea, atunci.
Curtea închisoarii din exterior

Insula Robben se află în Golful Table, la aprox. șapte km în vestul coastei Bloubergstrand, Cape Town. Numele insulei provine din olandeză, și înseamna “focă”. Când ne-am întors din excursie, am și văzut câteva foci :). 

celula lui Mandela
Nelson Mandela a fost detinut politic în cei 27 de ani în care a fost închis pentru lupta sa împotriva Apartheidului, acel sistem politic din Africa de Sud care se baza pe supremația albilor și discriminarea rasială a oamenilor de culoare și negri. Legile instituite în 1948 interziceau mariajul între un alb și un non-alb, și promovau o separare totală (de la cartiere rezidențiale, la acces în scoli, restaurante etc). 
Inițial, la închisoarea de maximă securitate din Robben Island, deținuții politici erau închiși în aceleași condiții ca și criminalii, violatorii. 
Mai târziu, prizonierii politici au fost separați de criminali fiind considerați chiar mai periculoși: reprezentau o amenințare pentru Guvern, și anume pentru Partidul Național, care instaurase Apartheidul.

Ghidul nostru în prima celulă vizitată
Ceea ce a fost și mai impresionant în acest tur a fost povestea ghidului nostru. Deținut politic la rândul lui la Robben Island pentru 7 ani, a ajuns să își spună povestea în fața vizitatorilor închisorii, ca terapie pentru depășirea traumelor suferite. Avea 24 de ani când a fost închis pentru că facea parte din ANC- African National Congress (fondat în 1912, cu misiunea principală de a înapoia dreptul de vot pentru persoanele de culoare. În 1994, Nelson Mandela este ales președintele Africii de Sud, făcând parte din ANC).
A fost de-a dreptul emoționant să îl ascultăm pe ghidul nostru: ne-a povestit despre torturile prin care a trecut, condițiile din închisoare, activitățile pe care le aveau în închisoare, dar și cum făceau schimb de informații între secțiunile închisorii sau cum a reușit Mandela să își scoată manuscrisul din închisoare pe părți, trimis și publicat în Anglia, în timp ce era încă închis (Long Walk to freedom).
A urmat o sesiune de întrebări. L-am întrebat de cât timp a avut nevoie ca să reușească să vorbească despre asta (psihologul din mine!). “-Ani...”. “-Terapie?Ați făcut?”. ”-Am făcut o ședință. M-a ajutat să înțeleg că doar vorbind despre asta voi putea face pace cu trecutul. Pentra asta, trebuie să “le scot din mine, să le dau afară-suferințele, torturile,  chinul”.
Ne-a povestit că la primul tur pe care l-a avut, era blocat. Nu putea spune nimic și că din fericire, oamenii au început să pună întrebari. Pe parcurs, a devenit mai ușor.
L-am mai întrebat daca Guvernul a făcut/face ceva pentru reintegrarea lor. Nimic. El lucrează aici. Dintre foștii prizonieri care mai trăiesc... unii nu au case, nu au pe nimeni, nimic...
Ghidul nostru. Înainte de a ne lua la revedere, în curtea închisorii
La ieșire din curtea închisorii, mi-au dat lacrimile când i-am strâns mâna.  Ne-am luat la revedere.

A urmat un tur al insulei cu autocarul. Cei care lucrează pe insula pot locui aici cu familiile lor, ca ghidul nostru de la închisoare. Mă întreb de câtă tărie ai nevoie să te întorci zi de zi acolo, unde ai petrecut cei mai grei ani din viață. Să locuiești cu familia lângă închisoarea de maximă securitate, pe aceeași insula mică unde ai fost încarcerat șapte ani de zile. 

Insula a mai servit ca azil pentru bolnavi psihici, bolnavi cu cu boli cronice (aici m-am simțit putin vizată, ca de fiecare dată când vine vorba de asta!), leproși (toate clădirile care au servit drept adăpost pentru leproși au fost arse. Cea de pe insula Robben nu)
Azil unde erau izolați leproșii
fosta școală
Pentru că acum este locuită- în jur de 100 de oameni!- s-a pus problema de școli. La un moment dat a existat o școală, la care veneau și copii de pe țărm, dar condițiile meteo erau hotărâtoare, iar uneori copiii pierdeau și o săptămână de școală pentru că nu circulau bărcile. Acum, copiii de pe insula iau barca pentru a merge la școală pe continent.

Poate în mare parte, citisem despre poveștile despre insula Robben. Dar să fiu acolo, să le ascult venind de la un fost deținut, să văd locurile... a fost într-adevar o experiență inedită. 

Mandela a luptat împotriva Apartheidului. Când a fost eliberat din închisoare și a câștigat alegerile prezindențiale din Africa de Sud, țara mocnea de ură și de furie împotriva celor care provocaseră atâta suferință oamenilor negri și de culoare în trecut. Mandela primea mesaje de la popor, îndemnând la și mai multă ură, răzbunare. ”Nu pace!”. Copii mureau pe stradă, prinși în revolte civile. 
Atunci Mandela, într-un comunicat de presă și apariție televizată, a spus:
 ”Pacea e singura soluție”.

Asta cred și eu, astăzi, în cu totul alt context.
Mai mult de atât, 

We must never forget! 
Nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat acolo!
Cu dragoste,
Florența